Riscograma

Ce merita să copiem după Taiwan

Din toate chestiile care se puteau copia cu succes de acolo, noi am ales o prostie de siglăIată cum au rezolvat, în Taiwan, problemele…

…risipei de mâncare

Se poate aplica economia circulară la scară mare? Uite cine a îndrăznit să spună „da”!

Risipa de alimente este una dintre marile probleme ale lumii moderne – cu zeci sau sute de kilograme de mâncare pe care fiecare consumator ajunge să le arunce la gunoi în fiecare an. Asta nu se întâmplă la țară, unde în puținele cazuri în care rămâne mâncare ea ajungec la porci.

Viața urbană și economia industrializată au făcut ca acest circuit să se rupă. Așa că resturile alimentare ajung fie la groapa de gunoi (chiar și acolo unde există soluții de reciclare, deșeurile menajere nu folosesc la nimic, doar încurcă) fie în rețeaua de canalizare (ba chiar în Statele Unite sunt universale râșnițele instalate sub chiveta din bucătărie, care permit ca aproape orice rest alimentar să poată fi vărsat în instalația de scurgere).

S-ar putea crede că nu există soluție la aceaastă problemă, doar că totuși unii au găsit-o – de voie de nevoie. În Taiwan, au refăcut circuitul tradițional al alimentelor: 80% dintre resturile de mâncare sunt colectate separat din orașe și duse înapoi în ferme, pentru a deveni hrană pentru porci. Când resturile nu sunt bune nici măcar pentru porci, ele ajung îngrășământ natural.

Iată unul dintre cei mai grași porci din istoria recentă, crescut în Taiwan – 961 de kilograme atinse la doar 18 luni

Din cele 600 de mii de tone de resturi de mâncare pe an, procentul care a ajuns să fie reciclat în acest fel este de aproape 70%. Pentru a deveni furaj, resturile sunt mai întâi fierte la temperaturi înalte și tratate cu lactobacillus (bacteria cu ajutorul căreia se face iaurtul). Carnea de porc astfel obținută este considerată „bio” astfel că se vinde mai scump. La fel se întâmplă și în Japonia, care însă reușește să recicleze doar 35% din resturile de mâncare.

O astfel de politică nu este deocamdată posibilă în Uniunea Europeană – aceasta interzice refolosirea ca furaj a deșeurilor. Ironic, interdicțiile generalizate au fost impuse după o serie de epidemii puse pe seama acestei practici izbucnite în Marea Britanie, țară care acum se pregătește să iasă din UE. Însă nimic nu interzice folosirea resturilor alimentare măcar ca îngrășământ.

În Taiwan au fost obligați să gândească în termeni mai simpli – nevoia te învață, situația te forțează. Când ai un vecin mare și ostil – China, când nu ești recunoscut aproape deloc ca țară în relațiile internaționale, nu-ți permiți să irosești nici o palmă de teren și nici o oportunitate. Când comuniștii au preluat puterea în China, s-au refugiat în Taiwan o mână de oameni. Era o țară agrară și așa a rămas timp de 20 de ani până când au reușit să se industrializeze. Dar n-au încetat să neglijeze domeniul nici un moment. Statul le asigură fermierilor accesul la irigații, cadastru clar, securitatea culturilor (în principal prin supraveghere video publică), informații meteo specifice sau despre proprietățile solului.
Taiwan este o insulă cu o suprafață mai mică decât a Moldovei și o populație mai mare decât a României. Mai mult de jumătate din țară o reprezintă zona muntoasă, iar pentru agricultură mai rămâne doar 24% din teren – vreo 800.000 de hectare. De pe acest teren, Taiwan reușește să-și asigure o treime din necesarul de alimente, restul importă. Cifra pare mică, dar când o raportăm la populație ea devine uriașă. Fiecare hectar reușește să hrănească 10 oameni, adică 8 dintre cele 24 de milioane de locuitori. Dacă România ar reuși aceeași productivitate, din 14,7 milioane de hectare ar hrăni 150 de milioane de oameni!

Productivitatea din Taiwan este obținută cu ferme foarte mici – aproape 800.000 de gospodării cu o suprafață medie du puțin peste un hectar de fiecare. Împreună, ei produc 5% din PIB-ul țării, adică 30 din cele 600 de miliarde de dolari. Adică 37000 de dolari pe an pe ferma de un hectar. În România, hectarele agricole aduc ceva mai mult de 500 de dolari fiecare. Dacă agriculturii românești i s-ar da la fel de multă importanță și ar deveni la fel de eficientă, atunci PIB de azi al țării ar fi de patru ori mai mare!

 

…reciclării deșeurilor

De la „Insula Frumoasă” la „Insula Gunoiului” și înapoi

Sunetul colorat de flașnetă anunță de obicei copiii și părinții că vine mașina de înghețată, dar nu și în Taiwan. Aici e semn că se apropie mașina de gunoi. Lumea este pregătită cu pungile umplute selectiv, după un cod de culori, să-i hrănească pe monștrii prietenoși. Melodiile diferă în funcție de specificul local – în capitala Taipei camioanele cântă „Fur Elise” sau „Rugăciunea Fecioarei”, în zonele rurale predomină cântecele tradiționale chinezești.

Deșeurile sunt separate în trei categorii – deșeurile generale care merg la incinerat, cele alimentare care ajung la ferme ca să devină hrană pentru porci sau îngrășământ și cele reciclabile colectate de obicei de un al doilea camion care îl urmează îndeaproape pe primul. Metoda a fost aplicată începând din anii ’90, în cadrul unui sistem complex de tip „morcov și băț” care include amenzi (până la 200 de dolari) și umilire publică (înregistrările video sunt postate public, după un prim avertisment) pentru cei care aruncă gunoiul la întâmplare. Jumătate din valoarea amenzii ajunge în buzunarul celor care au făcut reclamația. Așa a ajuns cândva un legendar vânzător de stradă să câștige peste 20.000 de dolari în doar 10 luni pentru că a ajutat la prinderea a aproape 5000 de contravenienți.

Până în urmă cu două decenii Taiwanul avea două supranume: unul pozitiv, „Isla Formosa”, dat de navigatorii portughezii – primii europeni care au descoperit-o dar și unul negativ, „Garbage Island”, căpătat pe baza stării de fapt. Gunoiul se strângea la fiecare colț de stradă. Acum, nu prea mai există nici măcar coșuri de gunoi publice pe stradă. Oamenilor li se pare firesc ca după ce au dus ambalajele pline prin oraș să le ducă goale.

A durat doar două decenii pentru ca Taiwan să ajungă studiu de caz: Gradul de reciclare a sărit în doar 20 de ani de la 5% la 55%, adică unul dintre cele mai ridicate din toată lumea. Nu doar asta, dar și cantitatea totală de deșeuri produse a scăzut impresionant – de la 1,14 Kg/zi/gospodărie la doar 430 de grame, deci cantitatea de gunoi nereciclat a scăzut cu peste 80%. Iar miile de gropi de gunoi au dat faliment pentru a face loc și mai multor mii de stații de reciclare.

Asta a ajutat însă economia și în alte moduri. Cea mai mare problemă de altă dată a insulei s-a transformat într-unul dintre avantajele competitive industriale – țara a devenit unul dintre campionii tehnologiilor de reciclare, începând cu deșeurile electronice, unde se obține o rată-record de 99,99% de recuperare a aurului și până la banalele PET-uri, care sunt transformate în fibre sintetice printr-o tehnologie revoluționară, unică în lume, și pe care o exportă cu succes.

 

…evaziunii fiscale

Vrei să strângi bani pentru organizația ta de caritate? Colectează bonuri fiscale!

Vă amintiți scurta nebunie, de acum doi ani, cu loteria bonurilor fiscale? A fost o încercare disperată a guvernului de-a copia un model asiatic de mărire a încasărilor la buget.

Calculul avea ceva logică: oamenii vor cere bon la fiecare cumpărătură pentru șansa de a câștiga o mulțime de bani. Iar dacă fiecare cumpărător își cere bonul, vânzătorii se vor simți obligați să le ofere dins tart pentru toată lumea.

Dar are logică și ce a urmat: după o vreme, lumea s-a plictisit, a uitat, s-a luat cu altele. Azi, extragerea a rămas interesantă pentru un grup destul de mic de pasionați dintre care mulți își caută norocul prin coșurile de gunoi ale supermarketurilor. E în logica proverbială a efectelor perverse – îți propui să combați evaziunea fiscală dar tot ce reușești este să mărești gradul de reciclare a deșeurilor.

Metoda a fost patentată de Taiwan în 1951. Apoi a fost copiată cu mai mult sau mai puțin succes și de alte țări.

În China este cel mai simplu pentru cumpărător, bonul se poate răzui exact ca un bilet de loterie deci nu mai trebuie păstrat, sortat și apoi căutat. Dar logistic este destul complicat: practic întreg sistemul de bonuri a trebuit reconstruit în jurul loteriei.

În Argentina, Brazilia sau Puerto Rico au încercat în anii ’90, dar interesul a dispărut după nu multă vreme așa că loteria a fost abandonată.

Polonia, Slovacia, Albania, Portugalia sau Malta au adoptat astfel de scheme relativ recent și încă așteaptă să evalueze rezultatele.

Ce-i diferit în Taiwan? La început, premiile mari au fost de ajuns să țină sus nivelul de interes. Extragerile se fac la două luni iar cel mai recent record i-a făcut pe 28 de taiwanezi mai bogați cu 320.000 de euro fiecare.

Pe măsură ce populația a devenit mai prosperă, interesul chiar și pentru acest gen de câștiguri s-a mai redus. Punct după care rezolvarea problemei a venit dinspre participarea publică ceva mai largă.

Organizațiile de caritate au început o adevărată competiție pentru bonurile clienților din magazine. Odată colectate, voluntarii (majoritatea pensionari) le sortează pentru tragerea la sorți. Manual sau ajutați de tot felul de tehnologii de sortare.

Și, pentru că volumul este atât de mare, șansa de câștig devine aproape certitudine. Pentru clienți, motivația de a cere bonul este mare – cum să refuze șansa de-a dona ceva care nu-i costă nimic? Iar costul este mic, nu trebuie să-și bată capul cu bonul, doar să-l lase în cutia cauzei în care cred.
Și alții au preluat modelul – de exemplu muzee sau alte locuri unde în mod normal intrarea era gratis. Costă un bon! N-ai? Du-te și cumpără o bomboană!

 

…corupției

Cum se împacă lupta împotriva corupției cu ambițiile de creștere economică.

În vreme ce România este una dintre doar două țări UE care se pot lăuda că și-au trimis la pușcărie un fost prim-ministru pentru corupție, Taiwan este una dintre puținele țări din lume care a legat un fost președinte. Chen Shui-bian a fost închis în 2009 pentru spălare de bani, chiar la sfârșitul celor două mandate începute din anul 2000. Spre deosebire de China, care își împușcă corupții în ceafă, Taiwanul se oprește la închisoare pe viață. Ulterior, sentința lui Chen Shui-bian a fost redusă la 20 de ani iar în 2015 a fost eliberat din motive medicale.

În urmă cu zece ani, protestatarii cereau în stradă demiterea și arestarea lui Chen Shui-bien, în cadrul unei mișcări pe care au intitulat-o: “Un milion de voci împotriva corupției”

Omul a ajuns la pușcărie iar lucrurile s-au îmbunătățit – însă nu chiar pe toate planurile. Pe măsură ce corupția politică a scăzut, cea judiciară luat-o în sus.

Taiwan este o țară destul de atipică – a parcurs drumul de la o economie agrară la una avansată în doar câteva decenii iar pe cel de la legea marțială la o democrație pe deplin funcțională din 1987 încoace. Aproape nimeni nu recunoaște țara în relațiile internaționale.

O primă serie de politici anti-corupție, în anii ’70, a băgat spaima în politicieni până la punctul în care le era frică să fie măcar văzuți prin localurile unde ar fi putut apărea vreun corupător. Apoi lucrurile s-au întors la business as usual.

Printre cercetătorii fenomenului corupției există două școli de gândire. Unii spun că în cazurile particulare ale Japoniei, Coreei de Sud sau Taiwanului este efectiv sfidată regula conform căreia corupția ar fi corelată cu ritmurile scăzute de creștere economică. Alții (Jeffrey Sachs) sunt de părere că totuși în aceste țări intensitatea corupției ar fi mult mai mică decât în alte locuri și că ăsta ar fi motivul pentru care creșterea economică galopantă a fost totuși posibilă.

Consensul celor două abordări rezultă într-o viziune destul de cinică: ăsta-i modelul asiatic de dezvoltare – unul în care corupția politică este acomodată de ambițiile de creștere economică și chiar contribuie la ele iar politicienii sunt folosiți ca tampon pentru a lua pulsul societății: “Politicians reigned but technocrats ruled”. Și mai specific de atât, cleptocrația și favorurile au permis dreptei – în ciuda resentimentului popular – să își cumpere accesul la putere de unde să își poată răsplăti sponsorii cu favoruri “pro-business”.

Însă, odată cu democratizarea țării și cu creșterea nivelului de prosperitate (un PIB triplu față de România la o populație nu cu mult mai mare), această stare de fapt a devenit din ce în ce mai puțin acceptabilă. Taiwan a început să adopte politici anti-corupție aliniate standardelor vestice. Chiar și așa, pentru o perioadă percepția corupției a continuat să crească. Și s-a întâmplat un fenomen interesant – pe măsură ce politicienii furau tot mai puțin – de frică sau pentru că au dispărut oportunitățile – mita s-a mutat în justiție. Aici, procentul celor care spun că a trebuit să dea mită pentru a-și obține “dreptatea” a crescut în ultimii ani de la 8 la 32%.

Ce s-a schimbat în bine între timp sunt așteptările – până la punctul în care taiwanezii se clasează în partea de sus a topului mondial al exigenței și participării. În continuare, 54% din taiwanezi spun că guvernul se descurcă rău în lupta anti-corupție, un procent dintre cele mai mari în rândul țărilor dezvoltate.

Însă atunci când sunt întrebați dacă ei înnșiși pot face ceva, procentul este de 79% – depășit cu puțin doar de cel al australienilor cu 80%.

Abia în 2011, Taiwan a înființat o agenție anticorupție, echivalentul DNA-ului din România. Agenția a fost creată cu resurse multe și ambiții mici, ca pentru o boală care nu s-a găsit leacul dar cu care poți îmbătrâni pe picioare – după cum a explicat unul dintre inițiatorii legii de înființare: Nu ne propunem să eradicăm corupția ci să scărpinăm mâncărimea.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou