Riscograma

Ce tabără conduce România în războiul agricol din UE

Dacian Cioloş, românul care a fost nominalizat pe postul de comisar european pentru agricultură, va gestiona unul dintre miturile fondatoare ale UE, cel mai mare buget, dar şi una dintre cele mai mari controverse. Ce înseamnă asta:

Puţină istorie!

Pe scurt, 40 miliarde euro, adică 40% din bugetul Uniunii Europene.

Pe lung, Politica Agricolă Comună, un monstru născut din foame, ţinut în viaţă de frică şi care rezistă din inerţie.

Foame, anii ’60: Securitatea alimentară a fost prima raţiune a sectorului care consuma iniţial 80% din bugetul UE, după câteva perioade de criză alimentară venite la scurt timp după război. O primă negociere franco-germană a pus bazele politicii de acum. Germania urma să subvenţioneze agricultua extensivă franceză, în schimbul liberului acces pentru produsele industriale proprii.

Frică, anii ’80: Creşterea productivităţii industriale a făcut agricultura nerentabilă în condiţii de piaţă. Ar fi fost mai ieftine importurile din lumea a treia, dacă ţăranii francezi, germani etc. şi-ar fi lăsat pământul pârloagă şi s-ar fi apucat de altceva. Politica Agricolă Comună şi-a păstrat însă scopul: Nu vrem să depindem de alţii. Marea Britanie, însă, s-a smuls din această schemă când Margaret Thatcer a negociat o rambursare anuală masivă de fonduri comunitare, în nume propriu. Raţiunea: „Nu vrem să-i ţinem în spate pe francezi”

Inerţie, anii ’90-2000: Surplusurile constante, inutile, distorsionarea pieţei şi productivitatea în scădere au arătat că subvenţiile ajunseseră să facă mai mult rău decât bine. Însă Europa era deja polarizată pe vechiul model de dezvoltare, iar Politica Agricolă Comună a devenit o problemă socială nu pentru beneficiari ci în primul rând pentru producători. În principal, în „flancul sudic”: Franţa, Spania, Italia, Grecia şi Portugalia.

Cine plăteşte: Cea mai mare contribuţie totală, Germania, adică finanţatorul principal al UE. Cea mai mare contribuţie pe cap de locuitor, Olanda, adică ţara cu agricultura ce mai eficientă.

Cel mai mare opozant, Marea Britanie, cu o pondere a agriculturii atât de mică în PIB încât a acăpătat alergie la politica agricolă comună.

Există, în linii mari, trei alternative la actuala politică agricolă:
1. Mai puţini bani pentru subvenţii curente, mai mulţi bani pentru investiţii agricole.
2. Mai puţini bani pentru agricultură, mai mulţi pentru proiecte de infrastructură.
3. Mai puţine taxe şi subvenţii, mai multă libertate de piaţă.

Extinderea UE a complicat însă şi mai mult problemele. În numele egalităţii de şanse, politica agricolă a fost păstrată aproape de linia conservatoare, iar noii intraţi au beneficiat de acelaşi tip de subvenţii: mai mici, dar la fel de certe. Însă eforturile de reformă au continuat, iar actualul comisar, daneza Mariann Fischer Boel, ar fi dorit eliminarea completă a subvenţiilor.

Enter, Romania: Cu susţinerea Franţei, Dacian Cioloş a fost nominalizat pentru postul de comisar: Un pas mic înainte pentru conservatori, un pas uriaş înapoi pentru plutonul reformist condus de Marea Britanie: „Franţa are doi comisari”, au răbufnit englezii. Nu înseamnă că şeful comisiei va putea lua decizii de unul singur, însă pentru Franţa şi linia conservatoare este un punct politic câştigat.

Să fie clar! Pentru România, strategia conservatoare este avantajoasă.

Mai ales pe termen scurt şi mediu:
1. Pe termen scurt, România rămâne nu doar beneficiar net ci primeşte şi o alocare mare de fonduri, pe model Francez.
2. Pe termen mediu, trebuie desigur să-şi rezolve problemele cu absorbţia dar şi problemele structurale din agricultură, pentru a putea ajunge la o poziţie suficient de solidă, similară cu a Germaniei.
3. Şi, la fel de evident, pe termen lung România şi-ar putea dori să-şi permită o postură de detaşare zeflemitoare, ca a Marii Britanii, când agricultura ar deveni neglijabilă în economie.
Bugetul total al UE 2007-2013 (sursa: Comisia Europeană)

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou