Riscograma

Cel mai probabil război al României

Dacă tot avem 20 de miliarde de euro pentru arme în următorii zece ani și ne întrebăm cu cine ne batem de atâția bani, hai să vedem…

Preferabil cu nimeni, niciodată. Dar tocmai pentru ca asta să nu se întâmple, ajută să fi pregătit pentru orice. Elveția e înconjurată de prieteni, vorbitori ai acelorași limbi, dar asta nu-i oprește să se pregătească pentru orice eventualitate.

Când ai un vecin mare și mult mai puternic pe lângă alții mai mici, doctrina tradițional-eficientă este să fi pregătit să descurajezi, atât cât poți, agresiunea din partea celui mai mare.

Cum ar arăta un război cu Rusia?

În scenariul extrem ar fi sfârșitul civilizației și orice fel de arme nu mai folosesc la nimic. Un scenariu intermediar este destul de dur dar din fericire foarte puțin probabil. Mai rămân însă scenariile minore – conflicte proxy și hibrid, așa cum s-au tot văzut recent.

Scenariul minimax – cel mai mic dintre conflictele posibile cu cel mai mare dintre adversarii probabili – nu este în România ci în proximitatea ei.

Este un scenariu în care Transnistria își extinde influența asupra Moldovei, cu minimum de conflict și maximum de subversiune, pentru a o transforma într-un satelit fidel înfipt în coasta NATO. După scenariul testat în Crimeea, în care o armată de „omuleți verzi” și una de recruți speriați s-au înfruntat mai mult din priviri, aproape fără nici un foc de armă.

Harta lămurește destul de clar de ce s-ar întâmpla asta. Statele-tampon dintre NATO și Rusia sunt Ucraina și Belarus. În Belarus, figura anti-orice a lui Lukașenko încă servește decent interesele Rusiei, dar deîndată ce va dispărea se va isca probabil și acolo o bătălie politică pentru afiliere. În Ucraina ea există deja, iar Rusia e în situația să se resemneze cu Crimeea și cu haosul din Donbas. Moldova nu are utliltate directă, dar poate servi pe post de Kaliningrad sudic, un ghimpe suplimentar care să îi securizeze spațiul-tampon. Acesta este de altfel motivul pentru care a fost proptit „conflictul înghețat” din Transnistria atâția ani.

Iar România a fost deja într-un război proxy cu Rusia în 1992, chiar dacă aspectul ăsta a rămas cumva în umbră. Noi sprijineam Chișinăul cu echipamente și trupe de voluntari și exact același lucru îl făceau rușii cu Tiraspolul.

O anecdotă foarte puțin cunoscută: Ulterior, România a primit de la Moldova în schimbul echipamentului livrat un Mig-29, ca să-l folosească pentru piese de schimb la flota proprie. „Comoara” acolo era redutabilul sistem de bruiaj Gardenyia, fără de care avionul nu face nici cât o ceapă degerată, și care nu fusese livrat „aliaților” din Tratatul de la Varșovia ci doar republicilor sovietice. Când maiștrii militari români au desfăcut avionul – surpriză: ia Gardenyia de unde nu-i – fusese smulsă în pripă de la locul ei.

Scenariul conflictului de atunci se poate oricând repeta, la același nivel de discreție dar cu consecințe mult mai grave. Planurile rusești cu siguranță există deja, lipsesc doar contextul și/sau constrângerile care să îl declanșeze.

O ofensivă a Transnistriei dinspre Tiraspol și/sau Dubăsari spre Chișinău (cam 50Km) susținută cu echipamentele staționate ale Armatei a 14-a și omuleți verzi fără însemne apăruți ca din pământ, s-ar încheia probabil în câteva ore. Armata Moldovei practic nu există: 5000 de oameni cu un buget de 16 milioane de euro adică 0,1% din PIB. Rezistență potențială este de zece ori mai mică decât în Crimeea, unde efectiv a fost oricum aproape de zero.

Provocările „militare” ar fi de cu totul altă natură: să găsească suficiente cozi de topor fidele în puncte critice, să găsească o acoperire legală nu-extrem-de-proastă, să ofere poporului destule motive de pace socială și acceptare a noului statut. În două săptămâni, gata „referendumul de reîntregire a Republicii” și marionetele instalate în caz că nu erau deja la posturi.

Într-un an, deja ai rachete balistice peste gard și artilerie care păzește Dunărea înspre Galați!

Un astfel de scenariu nu prea este acceptabil nici pentru România nici pentru NATO. Dar și vreo intervenție directă ar fi destul de greu de justificat. Cel mai probabil, România ar fi împinsă să își asume în nume propriu apărarea propriilor cetățeni și/sau vorbitori de limbă.

Cum te descurci într-un astfel de caz? Mobilizare și reacție ultra-rapidă, război urban, rezistență pe teritoriu potențial ostil? Probabil că și la noi planurile ăstea există deja, ar fi chiar dezolant să nu fie. Doar că treaba e mult mai complicată cât timp nu ai inițiativa și nici elementul surpriză. O încăierare discretă și de mică amploare se poate transforma într-un lung război de uzură, asemănător celui din Dombas – fix asta ne mai lipsea!

Dar provocarea principală și la noi este tot politică. Dacă astrele se aliniază rău, vom ajunge să ne rugăm la aliați pentru permisiuni. Iar apoi vor arăta disponibilitate de a tolera situația pe termen lung? Sau va arăta Trump cu deștul mare în jos după, o întâlnire cu Putin în care pentru „această garanție de securitate și încredere reciprocă” a obținut la schimb ceva mult mai suculent?

Că până la urmă tot ce ne-a promis în schimbul privilegiului de a îi cumpăra rachetele este că nu-i va lăsa pe ruși să treacă Prutul. Despre întinderea de sârmă ghimpată pe malul celălalt scrie undeva jos, cu litere micuțe, că nu face parte din contract.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou