Riscograma

Vaccinarea cu forța este o crimă!

Atenție, acest text este în favoarea vaccinării – deci genul ăla care să scoată din sărite ambele tabere de extremiști! Consider că *obligativitatea dură* a vaccinării ar avea rezultate pe dos față de cele scontate, deci face mai mult rău decât bine.

În primul rând, un disclosure personal, necesar pentru astfel de subiecte sensibile. Ambii mei copii sunt vaccinați la zi și cu schema completă.

La primul copil am ridicat o sprânceană când am auzit de veccinurile polivalente, gen 6 în 1, unde erau amestecate vaccinuri absolut critice cu unele fără vreo miză serioasă.

Dar le-am făcut. Am considerat că raportul dintre beneficii și riscuri este în continuare net favorabil.

La al doilea copil am făcut o mulțime de vaccinuri peste schemă – inclusiv unul care nu se găsea nicăieri în farmacii și a trebuit să-l comand online din Grecia (la recomandarea medicului). Motivul? O vulnerabilitate la naștere care ar fi făcut chiar și o boală ușoară mult mai complicat de suportat. Deși erau mai multe vaccinuri, n-am mai ridicat nici o sprânceană – tot pe baza raportului dintre riscuri și beneficii.

Însă îmi revendic/rezerv/arog dreptul ca, dacă vreodată un vaccin mi se pare inoportun sau periculos, să îl refuz oricât de „obilgatoriu” ar fi!

Deci, vaccinarea îmi pare un subiect etic teribil. Istoric, adunând și scăzând, și-a dovedit eficiența. Dar riscuri există întotdeauna, mai mici sau mai mari, cunoscute sau nu, recunoscute sau nu. Chiar și în cazul medicamentelor ordinare, procesul de autorizare durează ani buni iar efecte adverse extreme continuă să fie descoperite chiar și după decenii.

Beneficiile există la rândul lor și sunt de obicei cu un ordin de mărime mai mari. Doar că statistica și matematica își au limitele lor. Un exemplu cu cifre rotunjite la cel mai apropiat ordin de mărime: un vaccin previne o boală care ucide unul dintr-o mie. La rândul lui, prezintă un risc de unu la un milion să fie el însuși letal. Rațional, decizia e simplă, doar că apare o singură problemă: victima nefericită – 0,001% – a vaccinului ar fi avut totuși 99,9% șanse să scape de boală. Cinismul necesar al medicinei poate îl va considera o pagubă colaterală sau cel mult un martir, dar pentru el și familia lui nu este decât o tragedie. Iar dacă a fost obligat să o facă, este o crimă.

Următoarea limită a statsticii apare în momentul în care numărul vaccinurilor tot crește. Fiecare vaccin în plus previne boli din ce în ce mai puțin probabile sau periculoase, în timp ce riscurile se multiplică, nu doar matematic ci și din complexitatea interacțiunilor, care devine imposibil de anticipat. Există mii de boli care teoretic pot fi prevenite prin vaccinuri, dar nimeni nu are încă pretenția să ne imunizăm pentru toate – că am avea brațele înțepate mai ceva decât consumatorii de heroină – este de bun simț și general acceptat că undeva trebuie trasă o linie.

Unde? Probabil că nu știe nimeni și chiar și cei care pretind că știu nu se înțeleg între ei. Rămâne un proces lent și dureros, de încercări și erori, cu o mulțime de succese pe parcurs și presărat de tragedii.

Dar mai periculoasă decât orice în tot procesul ăsta este aroganța științifică, a celor care cred că pot decide pentru alții deși nu au nimic personal de pierdut ci doar de câștigat.

Nu! Vaccinarea este o negociere socială permanentă, în care politicul, economicul și chiar dezbaterea profesională (!) trebuie să joace doar roluri secundare.

Social:

Există părinți idioți, desigur că există, dar nu chiar atât de mulți cât le place unora să creadă. Atunci când un copil este neglijat, prost-hrănit, ținut în condiții indecente și pe deasupra părinții refuză să îl vaccineze pentru orice motiv, este rezonabil ca statul să meargă în instanță și să îi decadă din drepturile părintești măcar temporar, până când copilul se pune pe picioare iar părinților le mai vina mintea la cap. Dar obligatoriu în instanță!

Pot exista și situații de urgență, în care câte o epidemie devastatoare devine iminentă – caz în care autoritățile pot lua o măsură țintită și obligatorie, de vaccinare. Dar pe răspunderea lor! Dacă au mințit sau au fost neglijenți, este cazul să facă apoi pușcărie grea.

Majoritatea cazurilor de nevaccinați sunt în comunitățile sărace și foarte sărace, care nu au medic la îndemână sau unde nu ajunge vreun stoc de vaccinuri. Aici e clar că „obligativitatea” nu are vreo relevanță. Trebuie bani publici, bine cheltuiți.

Și mai există o categorie destul de mică de părinți care refuză vaccinarea dar urmăresc în continuare (sau cred ei că urmăresc) cel mai bun interes al copilului. Ei sunt ultima grijă, cred – oricum destui se îngrijesc de copiii lor mai bine decât alții care cred că o pișcătură în braț e suficientă ca să îi ferească de toate relele. Dintre ei, mulți s-ar lăsa convinși dacă ar exista mai multe opțiuni, mai multă flexibilitate și mai multă informație.

Pentru restul, marea majoritate a populației, este nevoie de mult mai multă muncă decât până acum. În principal de „screening” educat și detaliat, care să țină cont de starea de sănătate, de moștenirea genetică, de condițiile sociale, de specificul locului etc. Cu o schemă de pornire care să includă vaccinuri puține, dintre cele critice, în versiunile cele mai stabile și demonstrate în timp. Și cu o formă de „obligativitate” care să se axeze în principal pe persuasiune și constrângeri indirecte. Altfel, o schemă de vaccinare universală e din start o bazaconie – unii au nevoie de mai puține vaccinuri, alții de mai multe, nu mereu aceleași.

Politic:

Da, este responsabilitatea politicului să țintească o rată cât mai mare de imunizare. Dar lipsa obligativității este absolut necesară ca indicator al eficienței și a capacității de persuasiune.

A scăzut rata de vaccinare sub 95%? Hai să vedem care sunt cauzele! Poate nu ajung vaccinurile peste tot, poate că este nevoie de medici care să umble cu mașina din ușă în ușă. Poate că sunt prea multe vaccinuri, poate unele prea dubioase, poate au probleme de compoziție sau trasabilitate, poate e cazul să mai schimbăm câte ceva la schemă. Poate că nu ne-am făcut datoria să explicăm destul de convingător.

Obligativitatea nu face decât să înlăture astfel de responsabilități și să deschidă Cutia Pandorei.

În primul rând pentru că dintr-o dată producătorii și medicii nu mai au deloc grija consecințelor. Doar scuza că „au urmat ordinele”.

În al doilea rând, pentru că vor apărea cazuri în care cei care ar accepta o parte din vaccinuri, cele mai necesare, își asumă riscul de sens opus și se ascund complet de sistem. Și asta e tot o crimă din partea politicului, de data asta prin inadecvare.

Și există chiar riscul deloc neglijabil ca unii să nu mai treacă deloc pe la doctor, chiar pentru boli oarecare, de frica amenzii că n-au vaccinul făcut la zi.

Un exemplu: Țața Floarea stă într-un sat înfundat, este săracă, proastă, are patru clase, și patru copii. Nu s-a dus la vaccinat pentru că nu s-a dus – nu că ar ști ea ceva despre vaccinuri într-un sens sau altul, le-ar face la o adică fără nici o problemă. Dar nici n-a căutat-o nimeni la ușă, că „e obligatoriu” adică e treaba părinților. Într-o zi unul din copii face febră mare (sau toxinfecție sau orice fără legătură cu vreun vaccin). Febra bate spre 41 dar Țața Floarea nu are nici termometru în casă, nici n-ar ști să-l folosească. Știe ea, așa, că ar trebui să meargă cu el la spital, dar a auzit că o să ia amendă sau chiar îi ia statul copilul, că e săracă, proastă și neglijentă. Țața Floarea hotărăște să stea mai bine acasă și să-i dea cu sare pe gât. Copilul moare!

Întrebarea: cine-i de vină???

Așa se mai întâmplă cu politicile publice – au, mult mai adesea decât ne-ar plăcea să credem, efecte adverse subestimate.

Economic:

Desigur că vaccinurile trebuie produse de cineva iar asta costă. Dar în cazul vaccinării nu prea există mecanisme de piață care să-i răsplătească pe cei mai buni și să-i dea afară pe cei mai slabi, sau când există este deja prea târziu. Etica e singura șansă, când și dacă există. Poate că legendarul Institut Cantacuzino o fi soluția sau poate nu, că au avut și ei episoadele lor rușinoase (de exemplu când cu gripa porcină, când făceau vaccinul la colț de stradă, episod care ar fi meritat elucidat mai în detaliu). Are ceva mai mult sens ca vaccinurile să fie fabricate în regim public, adică mai degrabă în funcție de cerere decât de ofertă, dar tot n-ar fi suficient.

În primul rând, producătorii trebuie să fie responsabili financiar, cu asigurări, garanții materiale și întreg patrimoniul – toate lichide ca să nu poată da faliment și fugi.

Apoi trebuie să fie cumva responsabili și personal…

Eu unul aș avea încredere într-un vaccin nou dacă toți șefii, specialiștii și muncitorii unui producător s-ar inocula ei și familiile lor înainte să-l pună pe piață. Inclusiv CEO-ul „mare”, dacă-i vorba de o companie multinațională!

Pare excesiv? Uite, am trecut săptămâna trecută pentru prima dată (în ultimii 30 de ani cel puțin) pe podul vechi de la Cernavodă. Are 122 de ani vechime și încă mai poate duce un tren întreg fără să scârțâie. A fost inaugurat pe 26 septembrie 1895 iar lumea se strânsese buluc la inaugurare convinsă că podul va ceda. Când a trecut pe pod prima garnitură – 15 locomotive grele – proiectantul, Anghel Saligny, s-a așezat într-o șalupă cu familia chiar sub pod.

Profesional:

Noua dezbatere despre vaccinuri a pornit de la prim-ministrul Mihai Tudose (foto) care a spus că vrea să impună vaccinarea obligatorie, dar și de la medicul din Suceava amenințat cu excluderea din profesie pentru că s-a pronunțat împotriva vaccinurilor. A doua mi se pare și mai periculoasă! De ce?

O dată din motive de responsabilitate. Se poate întâmpla – se mai întâmplă! – ca un lot sau altul de vaccinuri să aibă probleme pe care medicii să fie liberi să le semnaleze și chiar să poată lua decizii pe propria răspundere atunci când ceea ce văd cu ochii lor nu corespunde cu ce trebuie să înțeleagă din prospecte și statistici. Cu sabia deasupra capului și cu scuza că „asta e”, vor ezita mai mult în a lua cea mai bună decizie.

Apoi, din motive de credibilitate. Există totuși un larg consens medical că vaccinarea este necesară iar oamenii au totuși încredere în medici.

Dacă opiniile separate și „dizidenții” sunt pedepsiți exemplar, încrederea nu are cum decât să scadă. Pentru că pe toți ceilalți medici, care susțin vaccinarea potrivit propriei educații și conștiințe, va cădea un stigmat teribil. „Aaaa, o zici doar pentru că altfel îți pierzi pâinea!” Și, uite așa, și mai puțini se vor vaccina, și mai mulți vor muri degeaba!

Pe scurt – dacă societatea își face treaba cu cap, sunt toate premizele ca rata de vaccinare să treacă de 99%, în rând cu cele mai de succes exemple. Dacă încearcă să se bazeze strict pe obligativitate nu prea are cum atinge aceeași performanță.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou