Riscograma

5 lucruri care se pierd odată cu închiderea ziarelor tipărite

5 lucruri pe care probabil că nu le ştiai despre presa tipărită, 5 greşeli care îi grăbesc sfârşitul şi 5 probleme pe care trebuie să le rezolve presa online.

1. Garanţia. Orice produs cu investiţie iniţială şi costuri fixe mari are interesul de a-şi păstra credibilitatea pe termen lung. Asta, chiar sacrificând câştigurile rapide şi facile. Nu la fel stau lucrurile atunci când intrarea pe piaţă nu costă aproape nimic. Odată compromis, un produs editorial o poate lua uşor de la capăt sub alt nume.

Însă prea multe ziare s-au compromis, făcând ca acest avantaj să nu prea mai conteze.

2. Direcţionarea publicităţii. Pentru cumpărătorul de spaţiu publicitar, preţul plătit de cititor este cea mai bună garanţie că mesajul său se va transforma în decizie de cumpărare. În presa tipărită, suportul este o constrângere. În presa online, pasul către conţinut plătit este sinucigaş. Rezultatul: eficienţă mai redusă, deci încasări mai mici, deci redacţii mai firave, deci conţinut mai prost.

Încearcă altceva Rupert Murdoch (care parafrazează un slogan reinventat de Milton Friedman): „There’s no such thing as a free news story”

Ziarele gratuite au fost, însă, primul pas către neant: Nu reuşesc nici să obţină suficientă publicitate, au costuri la fel de mari dar sunt utile mai degrabă la spălat geamuri. În plus, transmit mesajul că ziarele pe hârtie nu valorează, de fapt, nimic.

3. Adresabilitatea. Oricine ştie să citească. Însă nu toată lumea se descurcă în faţa unui computer, chiar dacă l-ar avea. Mulţi se descurcă, dar nu le este confortabil. Sau nu ştiu să îşi găsească cele mai bune canale de informare. În momentul în care internetul va duce circulaţia totală sub o masă critică, ei vor fi sacrificaţi.

Şi-a construit cineva reţele de distribuţie la ţară, acolo unde ziarele tipărite s-ar putea vinde încă cel puţin zece ani de acum încolo? Atunci, profitabilitatea era prea mică. Acum, când bula s-a spart, este prea târziu.

4. Specializarea şi munca de teren. Un reporter bun are surse personale, acoperă arii clar trasate, înţelege ce se întâmplă şi se face înţeles. Poate scrie o ştire excelentă în fiecare zi. Un reporter slab ştie cum îl cheamă, cum se scrie  goagăl corect şi ce combinaţie de taste îi multiplică viteza de scriere ctrl-c/ctrl-v. Poate scrie 20 de ştiri proaste în fiecare zi, pentru un salariu la jumătate faţă de primul. La un raport cost/productivitate de 1 la 40, calitatea deja nu prea mai contează.

Greşeala presei tipărite: a încercat să preia reţeta de productivitate maximă.

5. Timpul de gândire. Cea mai frustrantă formulă pe care trebuie să o folosească un ziarist de presă tipărită este „urma să”. În cele 12 ore, de seara când placă ziarul la tipar până dimineaţa când ajunge la tarabe, tot ce se întâmplă intră în zona crepusculară a lui „urma să”. Adică „acum, când citeşti, probabil că s-a întâmplat, dar eu am scris asta ieri, când încă… urma să”.

Faţa bună a acestei rigidităţi este ziua de graţie: cât încă este lumină afară, o ştire poate fi verificată (sau abandonată dacă, în cele din urmă, nu se verifică), corectată, editată, fără grija că altcineva o va publica mai repede.

Despre ziariştii care şi-au bătut joc de timpul de gândire, numai de bine!

Cel mai trist lucru este că autorii morali îşi numără demult mici averi. Cei care am rămas, plătim oalele sparte.

Ultima ediţie tipărită a Business Standard va apărea miercuri, 23 decembrie 2009.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou