Riscograma

Cine pierde și cine câştigă din negocierile despre climă

Circ şi operetă. Aşa ar putea fi descrisă în două cuvinte Conferinţa ONU despre Climă de la Copenhaga. Însă, în spatele cortinei, un grup de ţări şi companii tocmai au făcut ceva economii în timp ce altele îşi numără pagubele.

La capătul unui show istovitor şi dezorganizat, marcat de momente istorice ca discursul anticapitalism al lui Hugo Chavez, unul dintre cei mai mari poluatori, năvălirea lui Barack Obama şi a lui Hillary Clinton peste negocierile secrete dintre China, India şi Brazilia sau acordul încropit pe ultima sută de metri de preşedintele american şi premierul chinez, s-au anunţat şi rezultatele: Nu se schimbă mai nimic. Ce era de schimbat:

Principalul avantaj al conferinţei de acum era disponibilitatea SUA de a coopera, după ce refuzase să intre în protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 şi aplicabil din 2005.

Concret: Principala măsură împotriva încălzirii globale este sistemul cap-and-trade, prin care fiecărei ţări îi este alocată o cotă de carbon. Cele care depăşesc cota, ajung să le dea bani celor care şi-au redus emisiile. România, de exemplu, care are doar 0,35% din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial, dar care raportează o scădere de 20% faţă de 1990, ar avea de luat aproximativ două miliarde de euro până în 2012.

SUA produce însă o cincime din gazele cu efect de seră, în creştere cu 18%. Intrarea în sistemul mondial de tranzacţionare ar putea costa SUA între 1% şi 4% din PIB, adică între 150 şi 600 de miliarde de dolari în fiecare an. Chiar şi aşa, Obama a anunţat intenţii bune. Însă, de data asta, opozanţii principali au fost China, India şi Brazilia, care merg acum pe aceeaşi strategie ca SUA acum 12 ani: „Lăsaţi-ne să ne dezvoltăm ieftin”. Ar fi fost dispuse să cedeze doar dacă SUA le-ar fi plătit costurile de eficientizare energetică. Ceea ce este, chiar şi pentru Obama, o factură imposibil de explicat contribuabililor americani.

Câştigă în felul acesta cei trei din patru tigri BRIC (Rusia şi-a redus emisiile), dar câştigă şi SUA, care are scuza că oricât a încercat n-a reuşit să intre în program. Mai câştigă ceva mărunţiş ţările lumii a treia. De pierdut, pierd statele care şi-au redus emisiile, voluntar sau involuntar (cazul României este al doilea).

În zona companiilor, situaţia este şi mai tristă. O parte au fost prevăzătoare, au încercat să anticipeze o decizie etică la Copenhaga şi au făcut din timp investiţii în eficientizare. Teoretic, le-au făcut mai ieftin. Practic, le-au făcut degeaba. În schimb, pentru poluatorii care nu au luat în calcul negocierile de la Copenhaga sau au anticipat eşecul, lucrurile merg înainte ca până acum, ba chiar cu un avantaj competitiv.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou