Riscograma

3 greşeli care au nenorocit 3 generaţii

Pensii anticipate, pensii medicale, pensii speciale. Mai munceşte cineva? Sau mai punem un impozit, ca să trăiască toată lumea bine-mersi? Istoria tristă a 20 de ani de prostie:

Anii ’90. Când a devenit clar (cuvânt al cărui sens se va desluşi mai târziu) că economia produce pentru nu-se-ştie-cine iar fabricile sunt echipate cu trei angajaţi per coadă de lopată, statul a decis primele restructurări. Şomaj? Blasfemie!!!

Prima supapă, bugetul de pensii. La început, opt milioane de salariaţi susţineau două milioane de pensionari, aşa că… se putea. Cu foarte puţină bunăvoinţă, bărbaţii de peste 57 de ani şi femeile de peste 52 au putut trece într-un şomaj prelungit, dulceag botezat pensie anticipată.

Ei au fost prima generaţie sacrificată, dar aveau să afle asta mult mai târziu, când din pensiile lor mari inflaţia a mai lăsat doar nişte mărunţiş.

Au fost, în schimb, păstrate în producţie braţele tinere, în jurul a 30 de ani. Încă tinere şi încă bucuroase de ce li se întâmplă. Însă peticeala n-a ţinut decât 7-8 ani

Anii ’97-’99. Economia a ajuns într-o criză şi mai gravă. Între timp, „braţele tinere” mergeau spre 40, făcuseră copii şi nu mai aveau aproape nicio şansă să înceapă ceva nou. Ce s-a ales din „privilegiul” care le fusese oferit altă dată? Un şomaj urât. Ei au fost a doua generaţie sacrificată.

Iar sacul se apropia de fund. Devenise limpede (clar a fost mai devreme şi, vezi bine, asta n-a ajutat la nimic) că vârsta de pensionare este mică şi trebuie mărită la loc.

Însă era deja prea târziu pentru cei care rataseră startul tranziţiei şi sperau într-un singur lucru: să-şi încheie cariera cât mai repede. Presiunea socială s-a scurs printr-o altă supapă, la fel de nocivă ca prima, dar de data asta semiclandestină: pensia medicală.

Anii 2000. Deja, cu un raport pensionari/salariaţi care depăşise 1 la 1, a devenit din nou clar (că nici ”limpede” n-a ajutat la nimic) că viaţa de pensionar e nasoală. Şi că trebuie să existe o cale de scăpare măcar pentru câţiva, adică exact pentru generaţia de politruci (şi pentru zonele din administraţie care le-au apărat autoritatea) care se pregătea să îşi încheie cariera triumfală de tranziţie. Premizele: muncă grea, răspundere mare. Concluziile: pensii care să fie calculate prin altă metodă decât a prostimii, numai să iasă mari: Pensia Specială.

De data asta, influenţa în sistem n-a mai fost decisivă. După două catastrofe, a treia n-a mai avut ce dărâma. Însă a fost semnul că totul e pierdut, că doar câţiva aleşi încearcă să se pună la adăpost şi că tu, cel care plăteşti un leu pentru pensiile lor enorme şi încă 100 de lei pentru prostia lor epică, eşti a treia generaţie sacrificată.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou