Riscograma

Reforma sănătăţii, SUA vs. România: povestea a două eşecuri

Ce are România de învăţat din experimentul Obama, de la celălalt capăt al axei dezastrului.

A durat 100 de ani până când americanii au reuşit să cadă de acord că le trebuie îngrijire medicală universală. De fapt, nu ce se înţelege în mod normal prin asta ci un sistem complicat de subvenţii şi constrângeri care să împartă între mai mulţi cele 16% din PIB strânse de sistemul medical.
Cine beneficiază? O parte dintre cei 45 de milioane de americani care nu sunt nici destul de înstăriţi ca să-şi permită asigurare, nici sub pragul sărăciei cât să intre în programele de protecţie socială (Medicaid), nici destul de bătrâni încât să fie asiguraţi automat (Medicare). Rămân pe dinafară doar 15 milioane, în principal cei care îşi permit asigurarea dar cred că nu au nevoie de ea.

De unde bani? De la cei consideraţi bogaţi. Fie indirect, prin impozite, fie direct, prin taxarea suplimentară a poliţelor scumpe. În total, 150 de miliarde de dolari pe an în primii şase ani, care se adaugă la cele 2300 de miliarde cheltuite deja. Mai departe, administraţia Obama speră să apară economiile. Mda, la ei chiar şi „stânga” se gândeşte la finanţare sustenabilă pe termen lung.

Deja, jumătate din cei 16% vin din fonduri publice. Doar ponderea de 8% asigurată de guvern este suficientă în alte ţări pentru sisteme de sănătate performante. Cât de performante? În schimbul banilor mulţi plătiţi pentru sănătate americanii au parte de o disponibilitate şi calitate a serviciilor superioară faţă de majoritatea statelor dezvoltate. Media iese însă mai prost la indicatorii de bază, ca speranţa de viaţă sau mortalitatea infantilă.

La baza reformei a stat argumentul solidarităţii, însă decisivă a fost certitudinea că, orice s-ar întâmpla, lucrurile nu mai pot continua aşa. Cheltuielile pentru sănătate ar urma să ajungă la 20% din PIB în 2020. Ruinător, spune chiar Warren Buffett. Adevărata reformă se va produce de la sine, când sistemul se va plia pe realitate, în unul din două moduri. Fie legiuitorii vor obţine efectul dorit, adică eliminarea unor ineficienţe, fie cheltuielile vor continua să crească iar sistemul se va prăbuşi sub propria greutate.

Ce are de învăţat România din experienţa americană?
Direct, mai nimic: Cu derizoriul 3,6% din PIB pentru sănătate ar fi bine chiar şi să repete o parte din erorile SUA.
Indirect, cât o duce capul: De la cum trebuie construite politicile publice până la ce înseamnă să ţinteşti rezultatele.

1. Sursa de finanţare. Toate promisiunile de până acum, gen 6-8-10% din PIB, sunt apă de ploaie dacă nu există păgubiţi. De unde luăm diferenţa? Variantele care să îndestuleze sunt puţine şi ruinătoare politic: funcţionari, militari, profesori, pensionari. „Sporurile şi pensiile nesimţite”? Gargară! Alte variante realiste? Impozit direcţionat – deja, o asigurare se plăteşte: 10,7%, angajat+angajator, se mai pot muta nişte procente aici: cum ar fi dacă toate impozitele pe venit s-ar împărţi între educaţie şi sănătate?.
Sau investiţii mai mici din bani publici, că oricum se dau prost.
Sau statul se apucă să vândă tot ce mai are, până la sârma ghimpată de pe graniţe.

2. Apropo de vândut! Chiar dacă finanţarea e publică, nu înseamnă că operarea nu poate să fie privată. Modelul s-a aplicat deja cu succes în cazul medicilor de familie. Foarte probabil (e nevoie de nişte studii de impact), câştigul de productivitate va fi mai mare decât profitul „privatului”.

3. Standarde diferenţiate de tratament. Egalitatea duce la dezastru: inflaţie (de şpăgi) sau penurie (de medici). Este firesc ca pacienţii care contribuie cel mai mult să aibă parte de medicii cei mai buni. Un motiv în plus pentru pacient să-şi declare integral veniturile, pe care acum le ascunde ca să strângă şpaga. Şi o presiune în plus pentru medici să intre în competiţie şi să livreze un serviciu cât mai bun.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou