Riscograma

Ce efecte are în economie ajustarea de costuri bugetare

Bugetari vs. privaţi pare o melodramă.

Pe termen scurt, chiar e. Pe termen lung, interesele sunt însă aceleaşi.

E un moment dureros când 7 milioane de oameni sunt anunţaţi că vor avea venituri diminuate substanţial. Se putea evita asta? Da, se putea, dacă lucrurile erau făcute din timp. Însă fiecare lună de întârziere a însemnat procente adăugate la nota de plată. Să nu ne facem iluzii! România este într-o spirală a morţii, iar tentativele de tratament de până acum nu au funcţionat. Reducerea evaziunii, standardele de cost sau licitaţiile oneste sunt lucruri care se rezolvă în timp şi cu manageri competenţi. N-am avut. A venit scadenţa.

Opţiunile puse pe masă de FMI au fost singurele posibile. Iar o rupere a acordului – sinucigaşă. Ar fi însemnat să „optăm” pentru ambele variante. Iar faptul că decizia a fost în defavoarea sectorului bugetar, care până acum s-a folosit de lege pe post de avantaj decisiv, este probabil cea mai curajoasă decizie politică a ultimilor 20 de ani. Chiar dacă echivalează cu a face bine unor oameni cu forţa.

Şi folosesc expresia „a face bine” cu toată gravitatea pe care o impune momentul.

Răul cel mai mare:
Creşterea taxelor ar fi afectat pe toată lumea în mode egal. De fapt nu chiar, pentru că sectorul privat s-a ajustat deja, în bună măsură. Creştere cu 4 puncte a cotei unice însemna scădere de 6% a salariilor NETE. Creştere de 5 puncte a TVA însemna mărire teoretică a preţurilor cu 4%. Şi este cel mai fericit scenariu acesta în care toată creşterea TVA se transfera în preţuri. Pentru că diferenţa aumată de comercianţi ar fi însemnat şomaj, tăieri de salarii, tăieri de investiţii sau profit impozabil mai mic.

În total, angajaţii din sectorul privat ar fi transferat 10% din propria putere de cumpărare pentru ca bugetarii să aibă – culmea! – la rîndul lor, o putere de cumpărare cu 10% mai mică.

Ce efecte decurg de aici.

1. Decapitalizarea completă a economiei. Din recesiune, ar fi trecut în modul de subzistenţă, într-o spirală care poate dura şi zece ani.

3. Penalizarea productivităţii, cu efect demultiplicator în economie. Traducerea? De ce să muncesc dacă statul îmi ia totul?

3. Creşterea economiei negre, care ar însemna că într-un an bugetul ar fi ajuns în aceeaşi situaţie.

Alte creşteri de taxe, altă spirală, de data asta evazionistă. Cu diferenţa că evaziunea ar fi fost văzută ca o metodă legitimă de supravieţuire economică în faţa abuzurilor legii.

Pe termen mediu, creşterea impozitelor n-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul cu câteva luni sau cel mult un an. Am fi ajuns în acelaşi punct, în care să luăm aceeaşi decizie. Ajustare de încă 10%, şi senzaţia de „Ziua Cârtiţei”: spirala.

Răul cel mai mic:

Scăderea salariilor şi pensiilor e dureroasă. Iar pe termen scurt efectele vor fi chiar mai dure decât par. Creştere a sărăciei, executări silite şi, probabil, violenţă de stradă. Însă într-un an, dacă un guvern competent va face ajustările necesare – inclusiv concedieri corect administrate – nivelul de trai va reveni la nivelul de acum. Iar apoi va reintra pe un traseu de creştere. Între timp, există şi avantaje pe termen scurt.

1. Sănătatea fiscală. Dacă bugetul încetează să împovăreze nejustificat afacerile şi pieţele de împrumuturi esistă mai multe şanse ca economia să repornească iar baza de colectare a taxelor să crească. Asta înseamnă bani din ce în ce mai multţi la buget.

2. Semnalul de fermitate va da credibilitate României pentru capitaluri – autohtone sau străine. Asta înseamnă volume mai mari şi dobânzi mai mici.

3. Ajustarea de salarii de la stat va creşte competiţia în sectorul privat. Angajaţii eficienţi care au migrat către un post călduţi şi bine plătit s-ar putea întoarce să facă ce ştiu mai bine.

Şi două mituri:

Povestea cu scăderea consumului este aproape irelevantă. România a avut la dispoziţie un an şi jumătate – plus împrumuturi publice de miliarde de euro – pentru a stimula consumul. Degeaba. Asta nu poate dura la nesfârşit. Atunci când consumul este pe datorie şi înghite dobânzi din ce în ce mai mari din încasări tot mai mici, el nu e decât o altă spirală a dezastrului.

Povestea cu şomajul este de-a dreptul falsă. Când sute de mii de oameni sunt plătiţi bine ca să nu facă nimic, ei sunt oricum şomeri.

De lux. Dacă rămân bani mai mulţi pentru cei dispuşi să ofere ceva în schimb, ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Din plusul de producţie vor consuma toţi, bugetari sau nu.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou