Riscograma
Lucian Davidescu

Dacă nu vrem să vindem ţara, hai s-o cumpărăm!



Hoţia şi prostia îngroapă miliarde sub mormane de fiare vechi. Cum extragem banii?

Da, cred că proprietatea privată este mai eficientă. Dar sunt de acord că proprietatea publică este la fel de legitimă.

Iar dacă o majoritate spune că nu-şi „vinde ţara”, e dreptul ei legitim. Minoritatea trebuie să convingă sau să se supună. Ce mai avem pe masă: căile ferate, uzinele electrice, CEC, televiziunea publică şi alte câteva sute de găuri negre mai mici.

Încercări de compromis au existat şi până acum. S-a „vândut” ţara către popor: mebo, cuponiade. Toate au eşuat, dintr-un motiv banal – oamenii n-au vrut niciodată să cumpere ci, dimpotrivă, să-şi lichidizeze proprietatea. Adică să-şi voteze salarii mari în cazul mebo sau să-şi cedeze acţiunile cui oferă orice. Într-o piaţă plină de vânzători, preţurile tind spre zero.

În zona privată, lecţia a fost înţeleasă mai bine. Atunci când angajaţii primesc de exemplu acţiuni gratis sau cu discount, ei nu le pot vinde o perioadă. Tocmai ca să nu facă artificial o gaură în preţ pentru că se grăbesc să încaseze banii.

Altfel stau lucrurile când e vorba de propria pensie. Aici există şi interesul omului simplu de-aşi conserva capitalul pe termen lung, dar şi mecanismele prin care monetizarea proprietăţii să fie temporizată. Şi tot aici există deja managerul perfect, care trebuie doar să fie puţin băgat în seamă: fondurile de pensii. Cele care tocmai au aflat că li se taie 80% din fondurile primite în administrare.

Ce le distinge, între atâţia „privaţi hulpavi”.

1.

Beneficiari direcţi ai fondurilor administrate sunt toţi viitorii pensionari. La acţionari merge doar un procent mic din performanţa obţinută. La volume mari, oricum e mai mult decât mulţumitor.

2. Sunt construite pentru a obţine profit pe termen lung. Unele au de apărat reputaţia a sute de ani câştigată în lumea civilizată.

3. Sunt constrânse să acţioneze etic, pentru a-şi păstra reputaţia şi a câştiga mereu clienţi noi.

4. Ştiu cum să gestioneze portofolii minoritare – cu asta se ocupă. Ştiu cum şi de unde să găsească manageri buni şi cum să-i motiveze.

5. Au mari resurse de dezvoltare planificate dar încă nefolosite în România. Altfel spus, abia aşteaptă. Ce?

Să preia cu active şi pasive fiecare gaură neagră a statului şi să ajungă să producă bani din ea, pentru a-i da înapoi mai târziu. Licitaţia poate porni de la cât valorează ele cu adevărat, 1 euro bucata, şi poate ajunge la oricât. Banii luaţi o singură dată contează mai puţin. Contează că:

În schimb, statul câştigă în fiecare an un miliard de euro, însemnând pierderi pe care nu trebuie să le mai achite din buzunar.

Un miliard de euro sunt deja destui bani cât să plătească pensiile ÎNTREGI până la sfârşitul acestui an.

Naţiunea câştigă garanţia că respectivele companii nu vor fi date la fier vechi când căpuşele le-ar secătui de tot.

Iar poporul câştigă o promisiune mai de încredere că peste 30 de ani – sau chiar mai devreme – va avea de unde să primească măcar o parte din pensie.

Ghici cine pierde!