Riscograma
Lucian Davidescu

Ospătar! Câte vase trebuie să spăl după doi ani cu alegeri?

La sfârşitul lui 1992, cursul dolarului a stat la 430 de lei timp de trei luni. Până în martie 1993, a sărit cu 50%, pe fondul inflaţiei galopante. În 1993, preţurile au crescut cu aproape 300%.

La sfârşitul lui 1996, dolarul s-a învârtit în jurul pragului de 3.200 de lei. Până în februarie 1997, s-a dublat. În 1997, preţurile au crescut cu 150%. Cu deficite bugetare de peste 4% şi deficite cvasifiscale mai mari de 8%, 1992 şi 1996 au definit noţiunea de “an electoral” în România.

Au urmat 12 ani de pauză. 2000 şi 2004 au fost ghidonaţi prudent de Mugur Isărescu, respectiv Mihai Tănăsescu. Până în 2008 şi 2009, România a uitat ce înseamnă an electoral. Acum, suntem la sfârşitul a doi ani electorali consecutivi. După 5,5% deficit (pe datele actualizate ieri) într-un an de creştere economică, urmează încă cel puţin 7,3% într-un an de prăbuşire. Şi nota de plată. În teorie, sunt trei ajustări posibile într-o astfel de situaţie.

1. INFLAŢIE.
În 1993, după ce BNR a finanţat deficitul prin emisiune monetară, am experimentat creşterea logaritmică exponenţială a preţurilor.

2. DEPRECIERE. În 1997, când devenise clar că inflaţia este răul cel mai mare, derapajul a fost absorbit într-o proporţie ceva mai mare de cursul valutar. Bulgarii experimentau deja punctul 3.

3. ÎNCETARE DE PLĂŢI INTERNE! În 2010, România va fi pe un traseu financiar destul de clar către euro şi nu îşi mai permite nici creşteri de preţuri, nici un derapaj suplimentar pe cursul valutar. BNR are rezerve suficiente pentru ca să protejeze un nivel de curs. Bugetul, însă, va rămâne fără surse de finanţare sustenabile. După doi ani de risipă, curba de sacrificiu are acum forma unui vârf de ac.
Primele împunsături au apărut deja: profesori neplătiţi, spitale fără medicamente, pensii şi ajutoare sociale întârziate. Asta, în condiţiile în care sursele pentru acoperirea deficitului bugetar, teoretic, există. Ce denotă această situaţie?

1. Că se fac plăţi nebugetate care golesc conturile administraţiei, iar aceste găuri se vor vedea abia anul viitor. Aşa cum anul acesta s-a văzut că deficitul din 2008 a fost 5,2%, reevaluat la 5,4%, iar acum, la 5,5%.

2. Că preocuparea Ministerului de Finanţe este să spargă situaţia generală proastă în cazuri cât mai disperate şi mai difuze, pentru a nu i se observa amploarea. Şi că prioritare nu mai sunt pomenile electorale pentru mulţime, ci acelea pentru “elite”: RAFO, regii asfaltului etc.

3. Că anul viitor (sau chiar la sfârşitul acestui an), când se va produce ruptura, România va fi în situaţia de a concedia masiv bugetari, de ordinul sutelor de mii, sau de a tăia masiv din salarii şi pensii, de ordinul zecilor de procente.

Nota de plată de la anul va fi umflată de sacoşe întregi cu sarmale şi mititei, cârnaţi dintre cei mai lungi, whiskey la prima oră şi ceva droguri uşoare. Bani nu sunt, este timpul pentru spălat vase.

2 comentarii
Turambar

„În 1993, după ce BNR a finanţat deficitul prin emisiune monetară, am experimentat creşterea logaritmică a preţurilor.”

Gresit. Vrei sa spui „exponentiala”. Logaritmarea e buna in acest caz pentru a intzelege ceva din grafice. Unde n-ar fi dat D-zeu sa fie logaritmica 🙁

Lucian Davidescu

🙂 corect, mersi pentru precizare