Riscograma

Statul e în colaps, nu sistemul de pensii

Sistemul de pensii trebuie tratat la cauze, nu la efecte. Lăsat în pace, ar putea fi surprinzător de vioi. Statul e cel care striveşte totul în jur.

Consider legitimă decizia Curţii Constituţionale de-a respinge tăierea pensiilor, chiar dacă probabil a luat-o din motive greşite. Şi chiar dacă faptul că şi-au menţinut propriile pensii îi umple pe magistraţi de ridicol. Decizia nu poate fi întoarsă acum, dar analiza mecanismelor şi a consecinţelor poate ajuta la rezolvarea problemelor. Iar rezolvarea este perfect posibilă, chiar începând de acum.

Este firesc ca pensia să fie tratată ca un drept de proprietate. Pentru că e obţinută în baza unei contribuţii (forţate) pe care dacă beneficiarul şi-ar fi gestionat-o singur ar fi deţinut acum active producătoare de uzufruct: conturi bancare, proprietăţi etc. Practic, pensionarii au împrumutat statul iar acum îşi primesc ratele înapoi. Nu e aproape nicio diferenţă faţă de banii datoraţi tuturor celorlalţi creditori, interni sau externi.
Dacă metoda de calcul şi suma exactă datorată în cazul pensionarilor sunt ambiguue şi arbitrare, asta e doar din vina statului.

Statul este cel care a croit sistemul de pensii în aşa fel încât să-l exploateze în toate felurile perverse cu putinţă.

1. Când a avut excedent, acesta a finanţat bugetul.

2. Pentru a ţine şomajul jos, statul a micşorat artificial vârsta de pensionare.

3. Punctul de pensie a fost stabilit discreţionar şi mărit după calendarul electoral.

După ce a folosit la maxim toate cele trei pedale, statul a ajuns la fundul sacului şi a hotărât să schimbe regulile. Curtea Constituţională a replicat că nu se poate. Legitim! Sistemul era deja defect şi parazitar, de ce să plătească iar beneficiarii?

Şi totuşi, Curtea Constituţională a ajuns ţapul ispăşitor pentru eşecul Guvernului. Argumentele şi contraargumentele:

1. Este garantat dreptul la pensie, nu cuantumul ei
(deci o reducere a pensiei cu 99% ar fi la fel de legitimă?) Caraghios! După acelaşi principiu, ar trebui să fie garantat şi dreptul la proprietate… dar nu suprafaţa ei.

2. Dacă Guvernul a putut da, Guvernul poate lua.
Este o enormă diferenţă juridică între a da şi a lua. E de ajuns să consulţi Codul Penal: la secţiunea furt, e tratat numai unul dintre verbe.

3. Ameninţarea la adresa siguranţei naţionale justifica restrângerea temporară a drepturilor. Pentru o asemenea situaţie există nişte proceduri, care presupun inclusiv decretarea stării de urgenţă sau de asediu.

4. Cu decizia asta, consecinţele sunt mult mai grave (deficit, inflaţie etc). Corect, însă treaba Curţii este să supravegheze legitimitatea legilor. Consecinţele sunt responsabilitatea exclusivă a Guvernului.

5. Curtea Constituţională inventează bani.
Nu mai mult decât orice instanţă care decide că cineva trebuie să-şi onoreze obligaţiile contractuale. Cine nu-şi permite, e executat silit. Cine nu are ce mai vinde, declară falimentul.
Ăsta e rostul justiţiei: să te oblige să-ţi onorezi contractele chiar şi când nu vrei, chiar şi când nu poţi.
După aceeaşi logică, faptul că te numeşti stat şi poţi da legi nu-ţi dă dreptul să dezinventezi bani. Guvernul nu ar trebui să fie tratat altfel decât dacă ar încerca să exproprieze orice alt titular de creanţă: să zicem un deţinător titluri de stat, local sau străin.

Într-adevăr, dreptul de proprietate asupra veniturilor din pensie nu a fost statutat suficient. Însă nu poţi repara un rău cu alt rău. Un drept batjocorit trebuie întărit, nicidecum eliminat cu totul.

E adevărat că Guvernul se află sub o constrângere teribilă, care îşi are rădăcinile în proasta-concepţie a sistemului şi în… „greaua moştenire”. Mai exact:

1. Contribuţia este certă şi obligatorie, dar beneficiul este arbitrar şi conjunctural. Practic, e doar o taxă iar principiul contributivităţii este cel mult o aproximare. Principiul punctului de pensie (adică raportarea la media curentă pe economie) este încălcat pentru că…

2. Fondul a fost otrăvit cu pensionări anticipate, pensii minime etc. Astfel, raportul de sustenabilitate e compromis. Problema statului e că nu poate atrage suficienţi contribuabili în sistem. Şi în loc să-i menajeze pe cei rămaşi, îi cocoşează să plătească şi în locul absenţilor. De aceea…

3. Comparaţia dintre contribuţie şi beneficiu nu poate avea vreo relevanţă fără raportul de sustenabilitate. Deci: la o contribuţie de 15+2% (cât era înainte de 1989), şi un raport de dependenţă de unu la patru, punctul de pensie ar trebui să fie 4x(15+2)=68%. Sau chiar mai mult, pentru că după 1990 contribuţia a crescut. Însă…

4. Pentru ca să se ajungă aici ar trebui ca stagiul de cotizare să fie 40 de ani iar vârsta de pensionare – 65 de ani. Cazuri rare! Raportul de sustenabilitate e în realitate 1 la 1 (nici măcar), iar asta justifică un punct de pensie (mic) egal cu contribuţia salariatului (mare) egal cu 31,3% din brut. Tot ce depăşeşte devine deficit. Structural. Dacă era doar deficit financiar, nu era o dramă…

5. Drama sistemului de pensii românesc este că deja a intrat în colaps deşi demografic ar fi încă foarte sustenabil (10% din PIB pentru pensii e relativ puţin). Evident, când vor apărea adevăratele probleme structurale (1970+60=2030), se va dovedi că toate contribuţiile de acum nu valorează aproape nimic şi sunt de fapt doar nişte impozite botezate altfel.

Ce poate face statul. Pe lângă veştile rele există şi unele bune:

1. Pe termen scurt, impozitarea poate fi, la limită, o resursă neexploatată. Singurul inconvenient este că aplicarea cotei unice pe veniturile sub 1000 de lei ar echivala în practică cu o tăiere regresivă: pensiile cele mai mici ar scădea, procentual, cel mai mult. Iar dacă s-ar introduce cota progresivă doar pentru pensii, ar putea apărea, pe lângă problema politică, şi o nouă problemă de constituţionalitate.
Însă reducerea cheltuielilor cu pensiile este o problemă falsă. Nu cei 15% tăiaţi sau nu acum reprezintă o miză, pentru că nu rezolvă cu absolut nimic problemele structurale.

2. Vestea cu adevărat bună este că nu contează nici istoria şi nici proiecţiile demografice. Problema sistemului de pensii poate fi rezolvată simplu şi natural în exact atâţia ani cât reprezintă diferenţa dintre vârsta firească de pensionare, 65 de ani şi vârsta efectivă. Deci în maximum 10 ani, adică înainte de colapsul total pe care l-ar putea genera ieşirea la pensie a generaţiei ’70. Condiţia evidentă este ca vârsta de pensionare să fie ridicată imediat.

3. Analiza structurală este şi ea necesară, dincolo de etapele birocratic-simple cum este recalcularea pensiilor speciale. Aşa-zisul deficit de acum al sistemului de pensii nu se bazează pe niciun calcul real. Cei care au contribuit cu stagiu integral (nici două milioane), cu siguranţă nu provoacă vreun deficit.
Statul trebuie să opereze o recalculare simbolică, în care să folosească drept bază de calcul vârsta de 65 de ani. Cei care s-au pensionat mai devreme, pe baza unor permisiuni politice vremelnice, este firesc să ia în continuare pensie dar o parte trebuie să vină de la bugetul de stat. La fel şi cei care primesc pensia minimă. Atunci se va vedea cu adevărat dacă sistemul autentic de contributivitate e sau nu pe deficit. S-ar putea să avem surprize. Estimarea mea e că sunt nouă şanse din zece ca sistemul de pensii să fie de fapt în excedent.

4. Surpriza şi mai mare ar apărea dacă ar continua calculul cu unul care să includă costurile de oportunitate. S-ar vedea că, de fapt, valoarea punctului de pensie este încă prea mică şi că adevărata, marea, problemă a statului stă în colectare. Nu reuşeşte să convingă suficienţi salariaţi să contribuie.

5. Principala condiţie pentru însănătoşirea sistemului este reducerea fiscalităţii brutale aplicată acum pentru veniturile din muncă. Acum, un angajator virează aproape jumătate din cheltuielile cu salariile la stat, sub formă de impozite şi contribuţii. TOATE sumele aferente celor doar 4 milioane de salariaţi se transformă acum în pensii, fie direct fie indirect. Dacă România ar avea un număr dublu de salariaţi, aşa cum e firesc pentru populaţia ei, impozitarea totală ar putea scădea la un sfert sau mai puţin. Problema este că nimeni nu mai vrea să-şi declare veniturile la aşa taxare, deci statul trebuie să facă primul pas şi să taie tot brutal din impozitarea salariilor.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou