Riscograma

Oare a venit vremea pentru abolirea muncii?

Din pântecele crizei tocmai se naşte balaurul new-age al apocalipsei.

Împrumuturile ne copleşesc, resursele sunt pe terminate şi urmează o iarnă lungă, spun clarvăzătorii noii economii: urmează războaie, întoarcerea la sapă şi haznale cu cocoşei care aduc câştiguri la nesfârşit, de nici nu-ţi mai vine să-i cheltui.

O parte dintre fundamente sunt adevărate. O bună parte dintre resurse sunt în realitate consumate degeaba, pentru lucruri de care este nevoie la alte lucruri de care este nevoie la alte lucruri de care chiar avem nevoie. Iar ăsta a fost un lanţ scurt şi cu final fericit. Se poate mult mai rău.

Totuşi – în timp ce lanţurile de producţie s-au complicat – şi productivitatea teoretică a crescut, până la niveluri pe care rar le luăm în calcul. Un singur om poate produce – într-o economie avansată – mâncarea necesară pentru alţi 100 (sigur, dacă vrea e liber să dea cu sapa doar pentru el). Un altul poate produce toate celelalte bunuri fizice pe care le consumă zece.

Practic, pentru toate aceste lucruri este nevoie de calcul economic şi financiar. În jurul preţului, informaţia-care-le-spune-capitalurilor-ce-şi-când-să-facă, o întreagă reţea economică se dezvoltă.

Contabilitatea şi băncile, birocraţia şi gulerele albe corporatiste, toate acestea au ajuns deja să cântărească cel mai mult în costuri.

Iar când tortul se mai micşorează şi nu mai e destul pentru toată lumea, evident încep propunerile: cine să fie aruncat peste bord? Bancherii? Acum! Avocaţii? Ieri! E reacţia firească. E forţa pieţei care testează dacă nu cumva costurile unei categorii care – în sens foarte larg – depăşeşte jumătate din costurile cu forţa de muncă aduce sau nu o valoare adăugată mai mare decât costurile.

În momentul când concluzia va fi clară, mulţi vor deveni brusc inutili, aşa cum aproape toate meseriile de pe lumea asta sunt sortite să devină. Însă cu costul – greu de imaginat – al dispariţiei preţului şi al unităţii sale de măsură, banul. Fără un reper măsurabil de cerere, ofertă, cost şi beneficiu, supravieţuitorii acestei apocalipse trebuie să-şi împartă iar sarcinile: unul să muncească gratis, de plăcere, iar ceilalţi nouă să stea.

Ar fi visul ratat al comunismului, îndeplinit nu de socialism ci tocmai de capitalism. Poate criza de acum este un semn că e timpul. Rămâne un singur obstacol. Cine se oferă voluntar?

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou