Riscograma

Financiar vorbind, e război!

Irlanda şi Portugalia tocmai şi-au re-ocupat locurile previzibile în domino-ul datoriilor. Dacă ele vor cădea, euro va cădea. Dar cine să le-mpingă?

Înainte de salvarea de ultimă instanţă a AIG, Lloyd Blankfein, şeful Goldman Sachs, l-ar fi sunat pe Henry Paulson, pe atunci secretarul Trezoreriei şi – la rândul său – fost şef al Goldman Sachs: „Avem o problemă. Clientul nostru AIG pare că nu mai are mult de trăit“. „Linişteşte-te, trage aer în piept. Prima dată trebuie să fim siguri dacă falimentul este inevitabil“, i-ar fi răspuns Paulson. Blankfein deschide laptopul şi începe să execute obligaţiile contractuale de aport de capital şi să ceară răscumpărarea derivativelor. AIG intră în colaps. Blankfein către Paulson: „Asta s-a rezolvat! Acum ce facem?“

Povestea nu este reală ci doar o redramatizare a „celui mai bun banc din lume“ făcută de Janet Tavakoli, unul dintre puţinii specialişti în derivative care au reuşit să-şi păstreze reputaţia intactă. Timpul a demonstrat că, într-adevăr, salvarea AIG a fost de fapt salvarea Goldman Sachs. Însă timpul a demonstrat şi mai mult decât atât: că Goldman Sachs nu este o căpuşă ci, dimpotrivă – alături de agenţiile de rating – unul din vârfurile de lance ale intereselor financiare americane.

Nu sunt un adept al teoriilor conspiraţioniste de niciun fel. Câteva mi se par exagerări teribile iar majoritatea – halucinaţii pure. Cu toate ăstea, admit că multe lucruri se întâmplă fără ca publicul larg să le afle prea curând iar uneori nu le află niciodată. Întrebarea este: cât de mult ne schimbă ele viaţa. Criza financiară prin care trecem este genul de fenomen care să ne schimbe vieţile şi cu siguranţă încă nu am aflat totul despre ea.

Însă suficiente lucruri sunt uşor de ghicit, în spatele ştirilor financiare de zi cu zi sau ale dinţilor de ferăstrău de pe burse. Iar lucrul care devine mai evident pe zi ce trece este că în timp ce vorbim se poartă un veritabil război financiar între două puteri despre care n-am putea concepe vreodată să nu fie prietene: SUA şi Zona Euro. (sigur, taberele sunt de fapt stratificate şi parţial a-geografice, dar simplific de dragul melodramei)

De-o parte a Oceanului, bancherii de investiţii, agenţiile de rating şi chiar presa de înaltă reputaţie atacă în mod vizibil şi uneori iraţional euro şi îi prevestesc dispariţia. De cealaltă parte, birocraţii strâng rândurile şi cad de acord mai bine ca niciodată. Uneori, dau semne că sunt în stare să ia decizii curajoase. Adică exact ce nu mai sunt în stare SUA să facă. Dacă până recent cea mai mare sperietoare era falimentul statelor UE, acum austeritatea a devenit brusc cauza tuturor relelor, după modelul „dar de ce n-ai bască?”
Sigur, alteori o dau în bară. Cinicii ar putea spune că e doar o chestiune de timp până când „construcţia europeană” va ceda catastrofal. Poate că Irlanda şi Portugalia rezistă, aşa cum a rezistat deocamdată Grecia – importantă e uzura.

Deocamdată, China stă pe margine şi încă îşi face calculele. O victorie europeană ar avantaja-o pentru că ar însemna dispariţia monopolului de pe piaţa internaţională a banilor. Însă este la fel de adevărat că o înfrângere a SUA ar dezavantaja-o, pentru că şi-ar vedea „tunsă“ agoniseala strânsă până acum în dolari. Grea decizie.

Update: Irlanda a reuşit să liniştească pieţele după ce a reuşit să plaseze obligaţiuni de 1,5 miliarde de euro pe patru ani (500 mil.) respectiv opt ani (1 mld.). Cererea a fost de 5,4 respectiv 2,4 ori mai mare iar dobânzile au fost de 5% respectiv 6%. Emisiunea nu era planificată, pentru că Irlanda are nevoile de trezorerie acoperite până anul viitor, însă decizia a fost luată din scurt, pentru a contracara temerile cum că statul nu se poate finanţa prin forţe proprii.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou