Riscograma

A venit stagflaţia! E deja vremea pentru încă un deceniu pierdut?

Devine din ce în ce mai clar: economia nu va începe să crească puternic prea curând, dar preţurile o vor face: în termeni tehnici, asta se cheamă stagflaţie.

România a reuşit să producă inflaţie într-o perioadă în care preţurile vor să meargă în jos, iar în viitor va avea şi de unde să importe mai multe scumpiri: SUA încinge tiparniţa de bani.

Pentru economiştii cărora le place intervenţia pe piaţă, stagflaţia este cel mai rău scenariu posibil. Pentru că nicio politică economică nu poate să frâneze inflaţia şi să accelereze economia în acelaşi timp. Treabuie să renunţe la una din ţinte. Pentru cei care nu agreează intervenţiile, este dovada că politicile de până acum au fost greşite. E nevoie de foarte multă incompetenţă pentru a aduce lucrurile aici.

În fine, pentru non-economişti stagflaţia înseamnă o lungă agonie şi o spirală a şomajului din ce în ce mai mare însoţită de consum din ce în ce mai mic. Mai înseamnă că nu prea se fac investiţii şi chiar atunci când se fac ele se orientează către munca brută mai mult decât către tehnologie, după principiile valabile în ţările bananiere: maimuţele muncesc mai ieftin ca maşinile.

România a mai trecut prin situaţia asta între 1997 şi 1999, când s-a consumat inerţia tipăririi de bani.

Atunci, şansa a fost că economia era în aşa hal de nenorocită încât punerea ei pe baze reale a fost în stare să rezolve problema. La fel ca renunţarea la nişte încălţări prea strâmte, reforma poate aduce o stare graţioasă de confort.

Ce reforme să mai facă România? Două:

Prima este evident cea bugetară, în care trebuie să schimbe structura, modul de administrare şi suma totală a cheltuielilor. La nivelul de acum al împrumuturilor pe care trebuie să le luăm, direcţia e una singură: falimentul. Însă nici măcar reforma bugetară nu mai e de-ajuns de una singură.

A doua reformă necesară este alinierea nivelului de impozitare a muncii la realitate.

Reducerea taxării totale de la 45% din costurile angajatorului la 25-30% este singura metodă prin care numărul angajaţilor declaraţi din economie poate creşte de la 4 milioane cât este acum la 8 milioane cât ar treabui să fie. Chiar şi aşa procesul ar fi lung.

Fără un start rapid în cele două reforme, România merge spre cel mai grav şi nedrept deznodământ economic posibil: După nici zece ani de pauză, al doilea „deceniu pierdut”.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou