Riscograma
Lucian Davidescu

Secretul unanimităţii schizofrenice din Parlament

Deputaţii nu sunt cretini. Creieraşele lor sunt capabile de matematici superioare.

Iată dovada!

Pentru ca să fie clar de la început: Reducerea TVA pentru alimente şi ridicarea plafonului de impozitare pentru pensii (1) nu se vor aplica, (2) dacă se vor aplica, vom plăti mai mult pe altă parte şi (3) dacă preţul pare acceptabil, oricum nu vom primi nimic în schimb, pentru că preţurile nu vor scădea.

E deja-vu! Acum doi ani, salariile profesorilor creşteau prin vot cu 50%. În realitate, au scăzut cu 25%. Pagube colaterale: rating junk, atac contra leului, credibilitate la pământ. Este firesc ca statul să-şi facă politica bugetară aşa cum crede de cuviinţă, însă este o minciună dacă taie doar de pe coloana de venituri fără să umble şi la cea de cheltuieli.

Decizia Parlamentului este aiuritoare. De ce să votezi tu, deputat al Puterii, pentru o lege pe care nu o susţii şi pe care ştii că n-o vei aplica!? Ignori posibilele pagube colaterale din prostie? Nici vorbă! Dimpotrivă, instinctul politic e în stare să proceseze ecuaţii matematice complexe din teoria jocurilor şi a deciziilor.

Niciodată nu poţi mulţumi pe toată lumea. Asta-i politică. Uneori, însă, ai de comparat un avantaj mic pentru tine contra unui neajuns enorm pentru alţii. Deja, asta-i etică. Uneori, etica îţi spune că trebuie să te sacrifici – ăsta-i caracter. Alteori, etica (sau mai exact lipsa ei) îţi spune că trebuie „să te fructifici”. Asta se cheamă ticăloşie. Avem unanimitate? Avem!

Nu e un secret – democraţia în forma de-acum are ceva imperfecţiuni: printre ele, aceea e că demagogia devine cea mai eficientă formă de comunicare. Regula e simplă: majoritatea decide, dar o minoritate plăteşte.

Dragă alesule, nu-i aşa că ştii deja ce trebuie să faci?

De la o idee banală, instinctuală – să iei de la bogaţi şi să dai la săraci – totul devine o ecuaţie complexă: în teoria jocurilor şi a deciziilor se numeşte „Optimalitatea Pareto” şi este metoda prin care să tot redistribui fără ca bogaţii să se supere. Însă bogaţii nu doar că se supără – mai şi sărăcesc.

De voie, de nevoie, trebuie să cauţi tot o rezolvare ştiinţifică. „Echilibrul Nash” este situaţia în care iei de la toţi – şi bogaţi şi săraci – şi îţi dai ţie, având însă grijă să-ţi asiguri majoritate de voturi cu minimum de costuri. Pare simplu, dar sunt atâtea răsturnări ale răsturnărilor că de-aia nu se ştie niciodată exact care partid urmează.

Când eşti în competiţie politică şi adversarul tău îţi imită metodele, jocul devine şi mai dur. Faci ca el şi mergi mai departe sau faci ca tine şi te sinucizi. E de vină Opoziţia că provoacă, e de vină puterea că cedează? Păi nici nu contează, pentru că rolurile se tot schimbă dar scenariul rămâne acelaşi.

Mihai Giurgea: Partidele româneşti sunt ca nişte sticle de vin, frumos colorate. Două sticle au etichete pe care scrie “partide de dreapta”. Altă sticlă are lipită eticheta de partid modern, social-democrat. Dar e o ţeapă! În sticle nu e nici un fel de vin. În toate e acelaşi pişat vechi, comunist şi rozaliu.

Și uite de ce „pagubele colaterale” încep nu doar să aibă sens ci chiar să funcţioneze în favoarea ta. Dacă reuşeşti să ţii o gloată în sărăcie, ai parte de cel mai facil Echilibru Nash. Cu doar câteva firimituri, adunate de la ultimii proşti care mai muncesc, îţi cumperi o majoritate.

În schimb, dacă – Doamne-fereşte! – ar trebui să convingi o majoritate de oameni bogaţi, s-ar putea să te trezeşti că de fapt nu au nevoie de tine. Păi nu mai bine ai tu grijă să rămână săraci?