Riscograma

3 mega-proiecte anacronice care toacă bani în România acum

Până se hotărăsc politrucii şi securiştii cum să împartă caşcavalul, tehnologia îi lasă într-un nor de praf.

Iată trei exemple de proiecte care acum cinci ani puteau părea fezabile, dar care acum nu înseamnă decât o gaură de aproape jumătate de miliard de euro.

Biblioteca Naţională: 128 milioane euro. E adevărat că nu mai aveau unde să-şi ţină cărţile. Dar de aici până la a finaliza un mausoleu „care să recâştige pasiunea pentru cultură” e o cale lungă. Un e-book cu acces la internet s-a ieftinit până la 139 de dolari iar dacă Biblioteca şi-ar urmări cu adevărat scopul ar trebui ca de o fracţiune din bani să cumpere un sediu modest, scannere, să angajeze studenţi şi să-şi digitalizeze rapid toată colecţia. Deocamdată, câştigă doar constructorii clădirii – Aedificia Carpaţi – şi orgoliul bibliotecarilor. Statul mai toacă degeaba nişte milioane de la capitolul investiţii.

Netcity: 200 milioane euro. Da, cablurile de pe stâlpi sunt urâte. Primăria Capitalei a sesizat nevoia publică de-a le îngropa iar firma de securitate UTI, cea-care-instalează-cam-tot-ce-e-de-instalat-de-când-nu-prea-mai-instalează-Intrarom, a câştigat oportunitatea de profit. Aici, banii nu vin direct de la stat ci de la populaţie prin intermediul proprietarilor de cabluri. Ei vor fi obligaţi să se dea jos de pe stâlpi şi să plătească chirie. Sună excelent, cu o singură excepţie: toată Europa cântă despre Wimax, tehnologia fără fir care permite transfer rapid de date pe distanţe de ordinul kilometrilor. În aventura asta, cineva va pierde bani!

Televiziunea digitală terestră: 60 milioane euro. În vremurile când antena terestră era baza recepţiei TV, în România s-ar fi putut transmite maximum 6 canale naţionale analogice. Tehnologia digitală face însă ca pe locul unuia singur să poată fi înghesuite 7. Aici, a intervenit chiar Uniunea Europeană, care a decretat tabla înmulţirii: 6×7=42, deci din 2012 nimeni să nu mai aibă transmisiuni analogice. Majoritatea ţărilor s-au conformat cu mult înainte, dar România o va face chiar mai târziu. Între timp, au apărut furnizorii de servicii prin satelit – DTH – care au chiar o acoperire mai bună. Prea târziu: contractele de finanţare sunt semnate de mult. Marea victimă este Radiocom – fostul Radiocomunicaţii – o discretă companie din rezerva de cadre a statului, care s-a împrumutat din timp pentru a-şi asigura supravieţuirea. Deznodământul afacerii va fi trist.

Şi mai trist este că directiva europeană va avea un efect contrar celui scontat. Televiziunea digitală terestră trebuia să ajungă în gospodăriile care nu-şi permit cablu sau sunt prea izolate. În fapt, după intrarea în vigoare, pentru televizorul ei cu lămpi bunica ta va trebui să-şi cumpere – sau să primească gratis de la Radiocom – un decodor digital. Păi nu-i era mai util un patefon?

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou