Riscograma

Ce să alegi între incompetenţă şi demagogie?

România a ajuns într-un cerc vicios din care pare că nu mai poate ieşi: la guvernarea fără noimă singurul răspuns găsit de opoziţie a fost populismul demagogic.

În replică, în faţa populismului demagogic guvernarea fără noimă devine soluţia mai prudentă.

Fiecare poate să pară un rău mai mic decât celălalt, într-o rostogolire încleştată – ca a celor două spirale ADN -, care se va sfârşi doar pe fundul prăpastiei.

Spirala incompetenţei înseamnă o agonie lungă, în urma căreia depresia ucide pacientul, deşi inima bate bine-mersi.

La ce bun ai luat măsurile teoretic corecte, dacă ai făcut-o târziu şi neconvingător?
La începutul anului 2009, Polonia, singura ţară care a reuşit să evite recesiunea, a tăiat uşor din cheltuielile salariale şi a micşorat impozitele. Politicienii români de largă coaliţie încă se mai codeau să anunţe că mărirea cu 50% a salariilor profesorilor nu se mai face. La rândul său, Guvernul a mărit contribuţiile sociale – deja enorme – cu 3%. După ce criza a lovit din plin, măsurile de austeritate au fost luate târziu şi prost. Salariile tăiate, fără discriminare, cu 25% nemulţumesc pe toată lumea, însă dau tonul autoselecţiei: cei mai buni pleacă să muncească în alte ţări, cei mai slabi rămân să strige în faţa Guvernului. Tăierea trebuia să fie temporară, ca să forţeze concedierile. Însă concedierile nu s-au făcut oricum, pentru că nimeni nu s-a apucat măcar să măsoare. Suntem exact unde eram în urmă cu doi ani, doar că salariile la stat au scăzut, impozitele au crescut, iar deficitul bugetar – culmea! – a crescut şi el. În acest ritm, doar o minune mai poate scoate economia românească din criză. Spirala demagogiei este o petrecere exaltată, la sfârşitul căreia inima cedează brusc.

La ce bun ai avea toate argumentele prin care să convingi că reforma poate fi făcută coerent şi vizionar, dacă insişti să promiţi că lucrurile vor fi ca înainte?

Chiar şi pentru bugetarii care au suferit cele mai abrupte tăieri de salarii, chiar şi pentru patronii cel mai rău loviţi de creşterea TVA teama că sacrificiile au fost în zadar este mai puternică decât speranţa că altcineva poate anula totul, fără să existe alte efecte secundare mai dureroase. Cei mai mulţi nu au uitat cum în anii ’90 măsurile politice nefundamentate au adus o inflaţie devastatoare care înjumătăţea nivelul de trai la fiecare dublare a salariilor. Câţiva îşi amintesc şi că România a fost la doar câteva sute de mii de euro distanţă de încetarea de plăţi. Fără dobânzi mici, disciplină bugetară şi un guvern care să aibă credibilitate, spre una dintre cele două situaţii ne îndreptăm şi acum. Deocamdată, dobânzile relativ acceptabile sunt o medie trasă în jos de ancora FMI şi ridicată de puseurile locale de populism şi incompetenţă. Toate grupările care fac rău ţării trebuie să dispară, mai devreme sau mai târziu, dar fără ca ţara să facă vreun pas înapoi din cauza asta.

Desigur, remediile FMI se pot dovedi, la rândul lor, fatale. Însă, la fel ca într-o afacere, dacă lucrurile merg prost, contabilii preiau frâiele până când găurile sunt astupate. Pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar găsi un guvern competent, singura şansă de a renunţa la acordul cu FMI este nu mai puţină, ci mai multă austeritate. Ea poate fi îndulcită prin comunicare, eficienţă, competenţă, chiar şi prin creativitate, dar nimeni nu-şi poate bate joc de legile termodinamicii.

Şi liderii puterii, şi cei ai opoziţiei pot găsi soluţii dacă vor, chiar dacă asta înseamnă să sacrifice partide şi uneori prietenii. Dar nu se poate altfel. E deja un lucru banal, care trebuie însă repetat până când toată lumea îl va accepta: alegerea nu trebuie să fie între prostie şi minciună, iar principiul răului cel mai mic e doar o nouă rostogolire spre iad.

Articol publicat în România Liberă

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou