Riscograma

5 mituri ceauşiste despre Dunăre şi cum s-au risipit miliarde degeaba

Acum 100 de ani, Dunărea încă mai era o rută comercială strategică. Comerţul s-a schimbat.

Strategiile nu.

Chiar dacă în jurul Mării Negre a fost alimentat sindromul “Buricul Pământului”, o hartă şi datele de tranzit comercial ar trebui să declanşeze trezirea la realitate. Ne place, nu ne place, rutele mari nu trec pe aici şi nici n-ar avea motive. Pentru ce să ocolească? Până şi românii preferă de multe ori să încarce sau să descarce la Trieste.

Sigur, există destule oportunităţi locale cu ţările riverane Mării Negre şi există chiar perspectiva ca Dunărea să fie folosită pentru transportul de hidrocarburi din Caucaz – provizoriu – până când ar fi terminate conductele. Dar nici măcar asta nu se întâmplă.

În schimb, încercăm să continuăm strategii atât de păguboase că mintea refuză să le priceapă.

1. Când România încerca să convingă NATO s-o primească, unul din argumente era că are singura flotă militară fluvială. În scurt timp, a devenit clar de ce flota fluvială rămăsese singura – nu folosea la nimic. Și s-a desfiinţat. Însă gândirea păguboasă din spatele unei astfel de politici a rămas.

2. Disputa surdă cu Ucraina pentru navigaţia pe braţele Chilia şi Sulina a trrecut de mult limita penibilului. Taxele totale încasate de cele două state nu depăşesc câteva sute de mii de euro pe an, iar cantităţile transportate sunt – la propriu – neglijabile.

Și totuşi, istoria romanţată a acestei dispute include acte costisitoare de sabotaj şi lucrări de mutare a albiilor –la vedere sau clandestine – care costă mai mult chiar decât baneficiile teoretice.

3. Canalul Dunăre-Marea Neagră a costat cam cât o reţea integrală de autostrăzi. Acum, el aduce mai puţin de 5 milioane de euro pe an, adică mai puţin de o zecime decât îşi închipuiseră constructorii. Cu puţin noroc, el va fi amortizat în anul 2500. În schimb, cu o reţea de autostrăzi funcţionale în anul 1990, România ar fi fost acum de (plus-minus) două ori mai prosperă.

4. Minunea economică trebuia să se întâmple după construirea canalului Rin-Main-Dunăre, care să lege practic Constanţa de Rotterdam. Canalul a fost terminat deja de aproape 20 de ani, dar minunea nu s-a mai întâmplat. Transportatorii se încăpăţânează să nu ducă mai nimic de la Rotterdam la Marea Neagră sau invers. Canalul german a fost la rândul său o dezamăgire economică, dar măcar a fost una mai ieftină.

5. Canalul Dunăre-Bucureşti a costat cam cât era nevoie pentru terminarea reţelei de metrou în Capitală.

N-a fost terminat niciodată, dar nici abandonat cu totul. Însă nimeni nu îndrăzneşte să spună exact care e cantitatea totală de mărfuri transportată rutier între Bucureşti şi porturile Giurgiu sau Olteniţa. Răspunsul ar fi dezamăgitor: nu destul cât să umple o barjă în fiecare zi.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou