Riscograma
Lucian Davidescu

Hai cu falimentul!

Cum să transformi o constatare banală într-o gafă teribilă – DSK style – şi care sunt paşii până la încetarea de plăţi.

1. Ce spune DSK ştie oricine vrea să ştie.

România este pe buza prăpastiei iar cea mai bună dovadă e EXACT acordul cu FMI. Sigur, faptul că un aşa comentariu vine tocmai de la şeful băncii care te salvează pare cel puţin schizó…

2. Şi totuşi, comentariul a fost interpretat prea abrupt, când el de fapt este un monument de încâlceală. La o lectură atentă, se vede: DSK a spus că (inclusiv) România este aproape de incapacitate de plată pentru a justifica astfel măsurile de austeritate.

3. Cu alte cuvinte, DSK a încercat să repare gafa precedentă – când a spus că FMI s-a opus tăierii salariilor în România – cu altă gafă.

4. Cu toate ăstea, ceea ce spune DSK e în esenţă adevărat. România e trecută de buza prăpastiei, cu o agăţată mână de FMI şi cu cealaltă bălăbănindu-se în aer după finanţatorii privaţi care ba-vin-ba-pleacă.

5. Singura consolare este că alte doi-trei ţări, care se zvârcolesc mai tare, n-au picat încă. Atunci când îi vom vedea traşi afară sau pe fundul râpei, vom şti sigur că suntem următorii la rând.

6. Funcţionează principiul „prostul clasei”. Când piaţa de obligaţiuni intră în panică, nimeni nu ştie exact ce să facă. Există totuşi o măsură de protecţie general-valabilă. Să te fereşti de emitentul cel mai „bine” clasat în ierarhia riscurilor, pentru că sunt şanse maxime ca el să cadă primul.

7. Concret, dacă ai o obligaţiune care valorează un euro, o vinzi cu 95 de cenţi numai ca să scapi de ea. Cu cât sunt mai mulţi vânzători şi mai puţini cumpărători, preţul scade şi mai mult, iar dobânda pretinsă de cumpărător creşte până la cer.

8. Când dobânzile nu se mai opresc din creştere, e clar că ţara respectivă nu va mai putea suporta costurile de finanţare. Este prostul clasei. Ori e salvat, ori dă faliment.

9. După ce situaţia se rezolvă, într-un fel sau altul, privirile încep să caute înfrigurate următoarea ţintă. A fost Grecia, acum e Irlanda, urmează probabil Portugalia.

Fenomenul se numeşte, elegant, „contagiune”. Neelegant – „domino”.

10. De fapt, este foarte probabil ca problemele Irlandei cu băncile să fi amânat deznodământul pentru România. Până de curând, eram a doua cea mai riscantă ţară din UE după Grecia.

11. Acum, au trecut alţii înainte. Dar nu înseamnă că am scăpat. De anul viitor, România are plăţi masive de făcut, iar de împrumutat se va mai putea împrumuta doar de pe piaţă – cu mâna care deocamdată se bălăbăne.

12. Momentan, lucrurile stau relativ bine. De exemplu, dobânda pentru eurobondurile din primăvară a crescut foarte puţin, de la 5 la 5,22% pe piaţa secundară, după ce în iunie sărise până spre 7%. Irlanda se vinde cu 9%.

13. Însă diferenţa care nu ne avantajează deloc este că România a fost deja salvată. S-a îndatorat deja mai mult decât poate duce. Acum, suntem doar noi şi hăul. În cazul unui derapaj al dobânzilor spre 10%, datoria publică de „numai” 35% din PIB ar aduce cheltuieli cu dobânzile de 3,5%, deci cât bugetul educaţiei. De aici, colapsul e iminent. Rezervele valutare îl pot întârzia, dar nu pot ţine loc de reforme.

14. Speranţa că îşi revine economia este fix apă de ploaie. Un procent în sus sau în jos la PIB îţi dă doar măsura a câte săli de sport poţi să faci.

Dar nu schimbă aproape deloc necesarul de finanţare şi nivelul de risc la care eşti perceput.

15. Totuşi, singurul deznodământ tragic ar fi să se caute rezolvarea prin inflaţie. Altfel, România este în situaţia unei companii conduse prost: reorganizare cu păstrarea managementului sau faliment şi schimbarea managementului?
Dacă managementul actual – politrucii şi finanţatorii lor de la FMI – ratează reorganizarea, atunci hai cu falimentul!