Riscograma

Ce se va întâmpla cu statele care dau faliment? Ce face România?

De-o parte şi de alta a Oceanului, zarurile sunt aruncate. Guvernele nu-şi mai pot onora promisiunile. Rămâne doar să aleagă cum.

 

Variantele sunt trei:

– austeritatea (soluţia europeană), prin care sunt tăiate drepturi sau chiar naţionalizate economiile viitorilor pensionari

– inflaţia (soluţia americană), prin care valoarea tuturor veniturilor şi economiilor este diluată până la „echilibru”

– încetarea de plăţi (cine va fi primul?), prin care pagubele sunt suportate exact de cei care şi-au asumat riscul: băncile.

Oricare va fi deznodământul, un lucru va deveni limpede. Statul nu este un datornic de încredere, aşa cum se credea. Nici pentru creditori, nici pentru propriii contribuabili. Asta înseamnă că nu va mai vrea şi nici nu va mai putea să funcţioneze cu deficit bugetar.

Cum stă România în tot acest puzzle? În primul rând, soluţia de ieşire va fi cea mai rea posibilă: O combinaţie a celor trei variante, în care sunt adunate toate dezavantajele şi ratate toate potenţialele avantaje.

– austeritate: se taie salariile aiurea, dar risipa rămâne.

– inflaţie: se suprapune cu recesiunea într-o combinaţie pe doar cei mai incompetenţi o pot obţine.

– încetarea de plăţi: deja, guvernul României e în situaţia asta. Exportatorii care au de luat TVA înapoi şi furnizorii statului nu-şi iau banii cu lunile. Numai că nu ei sunt cei care şi-au asumat riscuri, doar plătesc pentru calculele proaste ale statului.

Ce lecţii tebuie să înveţe România din această situaţie:

1. În 2005, FMI recomanda României excedent bugetar. Dacă îi asculta atunci, nu mai avea nevoie de ei acum.

2. „Dar fără deficit nu ne putem dezvolta!” Sigur, aţi dezvoltat clientela, risipa şi contractele umflate. Pe datorie.

3. Finanţele publice funcţionează ca un stimulent pervers. Deşi statul e cel mai nesăbuit cu banii, mai ales dacă sunt luaţi cu împrumut, creditorii îl preferă. Pentru că dreptul de-a lua din orice sunt în stare contribuabilii să facă îl ajută să stea mai departe de faliment.

4. Cuvântul faliment are un mare păcat: prea multe sensuri. Acum, nu vorbim despre desfiinţarea unui activ, pentru că e o variantă nerelevantă.
În primul rând, faliment înseamnă incapacitatea de-a achita o datorie chiar şi după executarea silită. Oricine poate ajunge în situaţia asta: persoană, companie, stat.
În al doilea rând, faliment înseamnă deposedarea proprietarului de activul falimentar, simultan cu ştergerea datoriilor care nu mai pot fi recuperate. Asta nu se poate întâmpla în cazul unui stat din cauză că, în realitate, cetăţenii nu sunt proprietarii lui. Cu toate ăstea, statele ajung, de multe ori, să nu-şi mai poată plăti datoriile. Sau să nu-şi mai poată respecta propriile politici bugetare.

5. Aici intervine cea mai periculoasă discuţie. Are voie justiţia sau nu să intervină în politica salarială a guvernului? Discuţia este periculoasă pentru că pune problema în aceşti termeni. Justiţia nu doar că are voie ci este obligată să arbitreze respectarea legilor, iar guvernul nu are drepturi mai multe în faţa instanţei decât o companie oarecare sau decât un individ.
Are doar mai multe responsabilităţi.

6. Nu este problema instanţelor sau a Curţii Constituţionale dacă statul are destui bani pentru ca să-şi acopere cheltuielile, voluntare sau nu. Problema e, de fapt, în altă parte.

7. Problema este că ordonatorul de credite nu are răspundere limitată şi nu îşi poate declara insolvenţa. De exemplu, judecătorii care-şi dau dreptate în procesele pentru sporuri ar trebui să treacă la executarea propriei instituţii, apoi să se dea singuri afară. Dacă nu se strâng destui bani, ghinion! Asta este rezolvarea simplă la o problemă care pare absurdă.

8. A doua mare problemă este stabilirea cotelor de salarizare prin lege a statului. Cotele de salarizare ar putea fi – cel mult – plafoane superioare, dar în niciun caz garanţii.

9. Mecanismul suprem de control, însă, este plafonul de cheltuieli. Fie unul fix, care să prevadă că cheltuielile nu pot depăşi încasările, fie un amortizor: cheltuielile de anul acesta nu pot depăşi încasările de anul trecut. În ultima variantă, se asigură economisire în anii de creştere economică şi e permis un uşor deficit în anii de scădere.

10. Pentru reglajul fin, există şi alte soluţii – bugetele ipotecate. Asta înseamnă că fiecare sursă de venit este asociată unui singur tip de cheltuială. De exemplu, toţi banii strânşi din acciza pe benzină merg pentru întreţinerea drumurilor sau ajutoarele sociale sunt plătite exclusiv din impozitul pe profit şi în limita sumelor încasate din el.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou