Riscograma

10 bazaconii despre Wikileaks

Decât să-l arestaţi pe Assange, mai bine… arestaţi-l pe RASDAQ!

Ca ziarist sunt într-un conflict de interese teribil. Nu voi putea acuza niciodată pe cineva pentru că a publicat secrete, chiar dacă – fundamental – poate că greşeşte. Nu sunt în conflict atunci când cred în continuare că rolul asumat de SUA este unul preponderent pozitiv şi necesar. Dimpotrivă, mă tem că dacă America alunecă în paranoia nimeni altcineva nu va mai fi în stare să preia frâiele. Iată de ce (nu doar) SUA derapează spre paranoia în cazul Wikileaks.

1. „Uite teroristul!„. Julian Assange nu este în niciun fel responsabil pentru păstrarea unui secret pe care nu s-a angajat vreodată să-l respecte. Sigur, sursele sunt responsabile, măcar legal. De multe ori, Wikileaks este confundat cu sursa şi există o bază în această confuzie. Conceptul demonstrează că cenzura e mai uşor de ocolit decât se credea şi, într-adevăr, încurajează scurgerile de informaţii. Dar în continuare responsabilitatea aparţine exclusiv sursei. Nu publicului, nu intermediarului.

2. Responsabilitatea jurnalistică. Desigur, ea există. Însă nu înseamnă că un jurnalist este obligat să apere pe cineva (major şi sănătos la cap) de propriile fapte. Faptele descrise în depeşele DoS şi felul în care depeşele au fost securizate ţin exclusiv de titularii lor. Odată ieşite din sistem, ele sunt publice.

3. Sofismul secretului tactic, de război: Dacă ai ştii că aliaţii vor debarca în Normandia, ai publica? Scenariul este complet nerealist. Secretul tactic intră foarte rar, aproape niciodată, în această logică. Iată de ce:
a. Motivaţia sursei. Singurul scop posibil în cazul acesta este să ajute inamicul. Caz în care cineva care poate face publică informaţia nu ajută sursa, ci dimpotrivă. Calea raţională este să dea informaţia direct inamicului.
b. Motivaţia ziaristului. Presupunem că sursa este iraţională sau că informaţia e interceptată din întâmplare. Chiar şi aşa, pentru ziarist publicarea informaţiei este o formă de utilizare contraproductivă. Pentru că ar duce, aproape sigur, la o schimbare de planuri iar informaţia ar deveni, în fapt, falsă. Tot ce poate spera pe baza ei este să ajungă cât mai discret la faţa locului, pentru o relatare în exclusivitate.
c. Reacţia inamicului. Chiar dacă ziaristul este iraţional şi publică informaţia,
ţinta o va trata cu maximum de scepticism, luând în calcul cu maximă seriozitate varianta intoxicării. Iar o astfel de informaţie, chiar adevărată, se va pierde între multe intoxicări asemănătoare.

4. Teoria intimităţii. Antidotul e simplu: nu-ţi place, nu te uiţi. Însă nu poţi să le impui şi altora ce să le placă. În orice caz, nu este vina mesagerului pentru că sunt ţinute de-a valma sute de mii de informaţii presupus-critice şi bârfe frivole.

5. Există şi secrete legitime? Probabil că da. Numărul lor e cheia. Reuşita Wikileaks provine din faptul că sunt prea multe secrete, care au nevoie să fie gestionate de prea mulţi oameni. Cel care a divulgat (sau nu) actuala rundă de secrete, Bradley Manning, era doar soldat dar era totuşi una dintre cele 3 milioane! de persoane care aveau acces la arhivă. Îmi permit să cred că toate aceste documente nu mai reprezentau deja vreun secret pentru nicio putere statală interesată. Erau secrete doar faţă de cei care votează!

6. „Nu e nimic nou. Sunt lucruri pe care le ştiam sub o formă sau alta”. Degeaba ştiam dacă nu s-a întâmplat nimic. Oricum, conţinutul exact contează din ce în ce mai puţin. Nu nenorocitele de depeşe contează acum, nici ce înţeleg ruşii, chinezii sau arabii din ele. Contează sentimentul privilegiat de impunitate care se spulberă în interiorul sistemului. Militarilor americani li se sugerează că nu ar avea voie pe Wikileaks. De ce? O singură explicaţie posibilă: nu funcţionezi la fel de bine când te temi că SE VA AFLA!

7. „Toţi procedează aşa, măcar SUA sunt cel mai mic dintre rele şi chiar au făcut ceva bun pentru lumea asta„. De acord. Însă şi pretenţiile sunt mult mai mari în faţa cuiva care foloseşte apărarea păcii şi a democraţiei ca motiv de război. Poate că SUA au un milion de scuze şi justificări, însă şi contribuabilii au dreptul să ştie pentru ce dau banii.

8. De ce dă informaţii doar despre SUA?
a) Poate pentru că are o aplecare nativă către limba engleză, abilităţi tehnice compatibile Vest şi public cu aspiraţii democratice!?
b) Sunt atât de uşor disponibile informaţiile secrete despre toate marile puteri, în proporţii echilibrate? Dacă da, de ce nu le face publice oricine altcineva?
c) Presupunând că totuşi are şi nu le dă, schimbă asta cu ceva conţinutul informaţiilor publicate?

9. „Este bizar că Assange încă trăieşte. Alţii l-ar fi omorât. Americanii o vor face până la urmă”. Dacă judecă raţional, nu! Ar echivala, moral, cu deznodământul filmului „Se7en”. Singura şansă acum este discreditarea mesagerului. Aşa cum am mai spus, conţinutul contează din ce în ce mai puţin. Canalul este mesajul. Iraţional – pentru că suntem de mult pe tărâmul iraţionalului – orice este posibil. Lucrurile abia atunci vor începe.

10. „Wikileaks este o operaţiune de scurgere controlată de informaţii”. Plauzibil, dar complet nerelevant. Când alternativa nu există, orice informaţie este binevenită. De exemplu, aştept în continuare adevărul despre România, fie şi dacă CIA îl „scurge” intenţionat:

 

Dear Mr. Assange, here are the secrets Romanians need to know

Dear Mr. Julian Assange and dear members of the Wikileaks team,

I know you may be too busy with the fallout of the Cablegate release, so I’ll try to keep my letter, a story about 20 years of painful recent history, short. In brief, I will kindly ask you for specific information you might have and that is hugely important for at least 20 million people.

While your release of documents covers the worldwide policy of the no.1 world superpower and assumed democracy (The US), Romania – a rather small Eastern-European recent ally – may be just marginally mentioned. Still, even tiny pieces of information could unveil more of Romania’s darkest secrets. Which – probably needless to say – would unravel more about what happened in the whole Eastern Block with the fall of the Soviet Union. Here are the questions:

1. Romanian communist regime was overthrown in a bloodbath, in 1989. While there is quite a lot of evidence that most of the shootings were orchestrated, practically no finger has been pointed yet. This is mostly for the local investigators to find out and chances are it won’t happen soon. But further evidence suggests that there was also external interference, in the form of covert ops and electronic warfare. Who authored that and why?

2. Soon after the change of regime and the technically-free elections that only switched communists – peaceful opposition in the streets was wiped in 1990’s coal workers’ killing spree. Several more such politically motivated „Mineriads” followed. Who controlled the miners, who sanctioned such behaviour in Romania and why?

3. In 1991, romanian-born professor Ioan Petru Culianu was assasinated in Chicago, in a context that suggested the agenda of the old-school, presumably abolished, political police. Did that political police still exist? Does it still exist?

4. Three Romanian journalists were presumably kidnapped in Iraq, 2005, and held for two months. According to president Traian Băsescu, details will be secret for 50 years. Could you help shorten that to a more realistic human lifespan?
(Of course, you should carefully remove names, so as not to endanger local informants that may have survived the war.)

5. In spring 2009, Romanian opposition leader Mircea Geoană – who, at the time, thought he’d become president – went on a secret, semi-official, visit to Moscow. Why?

Of course, answers to questions  we’re not even aware of are also welcome. In case you won’t see this call or simply can’t help, I hope it will – at least – convince each of my fellow citizens that they should seek the truth themselves.

Best,

Lucian Davidescu
EXITCARD