ACO

Lucian Davidescu

10 clişee despre Wikileaks. Decât să-l arestaţi pe Assange, mai bine…

„…arestaţi-l pe RASDAQ!”

Ca ziarist sunt într-un conflict de interese teribil. Nu voi putea acuza niciodată pe cineva pentru că a publicat secrete, chiar dacă – fundamental – poate că greşeşte. Nu sunt în conflict atunci când cred în continuare că rolul asumat de SUA este unul preponderent pozitiv şi necesar. Dimpotrivă, mă tem că dacă America alunecă în paranoia nimeni altcineva nu va mai fi în stare să preia frâiele. Iată de ce (nu doar) SUA derapează spre paranoia în cazul Wikileaks.

1. „Uite teroristul!„. Julian Assange nu este în niciun fel responsabil pentru păstrarea unui secret pe care nu s-a angajat vreodată să-l respecte. Sigur, sursele sunt responsabile, măcar legal. De multe ori, Wikileaks este confundat cu sursa şi există o bază în această confuzie. Conceptul demonstrează că cenzura e mai uşor de ocolit decât se credea şi, într-adevăr, încurajează scurgerile de informaţii. Dar în continuare responsabilitatea aparţine exclusiv sursei. Nu publicului, nu intermediarului.

2. Responsabilitatea jurnalistică. Desigur, ea există. Însă nu înseamnă că un jurnalist este obligat să apere pe cineva (major şi sănătos la cap) de propriile fapte. Faptele descrise în depeşele DoS şi felul în care depeşele au fost securizate ţin exclusiv de titularii lor. Odată ieşite din sistem, ele sunt publice.

3. Sofismul secretului tactic, de război: Dacă ai ştii că aliaţii vor debarca în Normandia, ai publica? Scenariul este complet nerealist. Secretul tactic intră foarte rar, aproape niciodată, în această logică. Iată de ce:
a. Motivaţia sursei. Singurul scop posibil în cazul acesta este să ajute inamicul. Caz în care cineva care poate face publică informaţia nu ajută sursa, ci dimpotrivă. Calea raţională este să dea informaţia direct inamicului.
b. Motivaţia ziaristului. Presupunem că sursa este iraţională sau că informaţia e interceptată din întâmplare. Chiar şi aşa, pentru ziarist publicarea informaţiei este o formă de utilizare contraproductivă. Pentru că ar duce, aproape sigur, la o schimbare de planuri iar informaţia ar deveni, în fapt, falsă. Tot ce poate spera pe baza ei este să ajungă cât mai discret la faţa locului, pentru o relatare în exclusivitate.
c. Reacţia inamicului. Chiar dacă ziaristul este iraţional şi publică informaţia,
ţinta o va trata cu maximum de scepticism, luând în calcul cu maximă seriozitate varianta intoxicării. Iar o astfel de informaţie, chiar adevărată, se va pierde între multe intoxicări asemănătoare.

4. Teoria intimităţii. Antidotul e simplu: nu-ţi place, nu te uiţi. Însă nu poţi să le impui şi altora ce să le placă. În orice caz, nu este vina mesagerului pentru că sunt ţinute de-a valma sute de mii de informaţii presupus-critice şi bârfe frivole.

5. Există şi secrete legitime? Probabil că da. Numărul lor e cheia. Reuşita Wikileaks provine din faptul că sunt prea multe secrete, care au nevoie să fie gestionate de prea mulţi oameni. Cel care a divulgat (sau nu) actuala rundă de secrete, Bradley Manning, era doar soldat dar era totuşi una dintre cele 3 milioane! de persoane care aveau acces la arhivă. Îmi permit să cred că toate aceste documente nu mai reprezentau deja vreun secret pentru nicio putere statală interesată. Erau secrete doar faţă de cei care votează!

6. „Nu e nimic nou. Sunt lucruri pe care le ştiam sub o formă sau alta”. Degeaba ştiam dacă nu s-a întâmplat nimic. Oricum, conţinutul exact contează din ce în ce mai puţin. Nu nenorocitele de depeşe contează acum, nici ce înţeleg ruşii, chinezii sau arabii din ele. Contează sentimentul privilegiat de impunitate care se spulberă în interiorul sistemului. Militarilor americani li se sugerează că nu ar avea voie pe Wikileaks. De ce? O singură explicaţie posibilă: nu funcţionezi la fel de bine când te temi că SE VA AFLA!

7. „Toţi procedează aşa, măcar SUA sunt cel mai mic dintre rele şi chiar au făcut ceva bun pentru lumea asta„. De acord. Însă şi pretenţiile sunt mult mai mari în faţa cuiva care foloseşte apărarea păcii şi a democraţiei ca motiv de război. Poate că SUA au un milion de scuze şi justificări, însă şi contribuabilii au dreptul să ştie pentru ce dau banii.

8. „Wikileaks este o operaţiune de scurgere controlată de informaţii”. Plauzibil, dar complet nerelevant. Când alternativa nu există, orice informaţie este binevenită. De exemplu, aştept în continuare adevărul despre România, fie şi dacă CIA îl „scurge” intenţionat.

9. De ce dă informaţii doar despre SUA?
a) Poate pentru că are o aplecare nativă către limba engleză, abilităţi tehnice compatibile Vest şi public cu aspiraţii democratice!?
b) Sunt atât de uşor disponibile informaţiile secrete despre toate marile puteri, în proporţii echilibrate? Dacă da, de ce nu le face publice oricine altcineva?
c) Presupunând că totuşi are şi nu le dă, schimbă asta cu ceva conţinutul informaţiilor publicate?

10. „Este bizar că Assange încă trăieşte. Alţii l-ar fi omorât. Americanii o vor face până la urmă”. Dacă judecă raţional, nu! Ar echivala, moral, cu deznodământul filmului „Se7en”. Singura şansă acum este discreditarea mesagerului. Aşa cum am mai spus, conţinutul contează din ce în ce mai puţin. Canalul este mesajul. Iraţional – pentru că suntem de mult pe tărâmul iraţionalului – orice este posibil. Lucrurile abia atunci vor începe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *