Riscograma

Impozitul pe veniturile nedeclarate: cum începe aventura dreptului anglo-saxon în România

Găsiţi diferenţa de sens dintre frazele: „viteza maximă se reduce la 50 Km/h în localităţi” şi „viteza maximă se reduce la 50 Km/h în dreptul zonelor construite”.

Aparent, ele spun acelaşi lucru. În realitate, ele surprind diferenţa fundamentală dintre cele două sisteme majore de drept: civil respectiv comun.

Dreptul civil, cunoscut după ramura lui aplicată în România – drept roman – pune deasupra ordinea scrisă a legii. Din lege decurg funcţiile iar din funcţii decurg procedurile. Inevitabil, cineva va fi însărcinat să stabilească unde începe şi unde se termină o localitate şi să marcheze locul cu o inscripţie oficială – reper de lege. Probele sunt limpezi, judecătorul poate să facă treabă de funcţionar.

Dreptul comun, cunoscut după cea mai răspândită speţă a lui – drept „anglo-saxon” – consideră că legea este un lucru natural, intuitiv. Contează scopul, nu mijloacele, aşa că formularea face în aşa fel încât Poliţia să nu poată abuza de şoferii care nu au văzut un semn în câmp, dar şi să protejeze zonele cărora administraţia poate că a omis să le dea statut juridic. Interpretarea este absolut subiectivă şi poate fi validată doar de o interpretare la fel de omenească a judecătorului. Aici, funcţionarii n-au ce căuta.

Sunt multe argumente în favoarea fiecăruia dintre sisteme – însă cel mai important este tradiţia: pentru o societate care a apucat-o pe o cale este aproape imposibil să schimbe ceva în vremuri normale*. Există şi influenţe reciproce. Astfel, dreptul comun a preluat principiul neretroactivităţii legii (relativ recent) iar în unele instanţe de drept civil au apărut juraţii.

Însă rămâne o diferenţă fundamentală între cele două. În dreptul civil, statul face legea iar Curtea o aplică. În dreptul comun, Curtea poate decide – măcar pentru cazul judecat – să interpreteze legea aşa cum doreşte până la schimbarea ei cu totul.

Pentru cei obişnuiţi cu sistemul de drept civil, măsura impozitării averilor a căror dobândire nu a fost declarată pare cel puţin bizară. Deşi este perfect raţional şi intuitiv – principii de drept comun – că o avere trebuie să fi fost câştigată… cumva, lipsesc elementele de bază ale unui caz civil: faptele şi înscrisurile.

Constitiţionalistul Boc a explicat de data asta bine: măsura nu intră în coliziune cu Constituţia – care prevede că orice avere este considerată licită. Etapa impozitării este universală şi perfect independentă de o eventuală etapă următoare, în care se încearcă stabilirea caracterului licit sau ilicit al dobândirii averii. Terenul mlăştinos abia apoi începe.

În SUA, drogurile sunt – legal – taxate. Există timbre speciale pentru asta iar cumpărătorilor le este asigurat anonimatul. Nu le cumpără nimeni. Însă, în felul acesta, în momentul în care un dealer de droguri este prins el poate fi acuzat nu doar de trafic ci şi de evaziune fiscală. O astfel de strategie este perfect posibilă într-un sistem de drept comun cum este cel american. Însă într-un sistem de drept civil, această taxare poate fi echivalată mai degrabă cu o legitimizare a întregii sume. În momentul în care statul acceptă plata unui impozit îşi compromite practic propria opozabilitate la caracterul licit al averii. Altfel spus, este complice.

Asta-i doar una dintre complicaţiile care pot apărea. În momentul în care legea se va aplica, putem să ne-aşteptăm la valuri de procese, interpretări contradictorii, nuanţări legale şi, într-un final, la o tranşare a lucrurilor într-o direcţie sau în cealaltă din partea Curţii Constituţionale. Atenţie, metodologia este stabilită prin „Ordin al şefului ANAF”!

*Lado Gurgenidze, fost prim-ministru al Georgiei şi unul dintre artizanii reformei de acolo, povestea că printre puţinele libertăţi pe care actualul regim NU le poate acorda este cea a comerţului cu droguri – pentru că partenerii americani se tem ca ţara să nu devină centru logistic al traficanţilor – şi trecerea la sistemul de drept comun – pentru că dominaţia statului asupra individului este mult prea bine înrădăcinată. Şi pentru că nici nu se găsesc 400 de judecători noi atât de uşor pe cât s-au putut găsi 30.000 de noi poliţişti pentru a-i înlocui pe cei vechi. La polul opus – spune tot Gurgenidze – în Zimbabwe, cu un sistem de drept parţial comun, Mugabe – cât e el de dictator – n-a reuşit să-şi înscrie fiica la cea mai bună şcoală privată, pentru că şcoala a continuat să fie apărată de lege dar şi de judecători.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou