indice-pret-alimente-fao

Lucian Davidescu

Vine foamea?

Una dintre cele mai grave probleme care au distrus agricultura românească este că proprietatea privată nu e cu adevărat protejată.

Scenariul în care românii vor ajunge iar să sufere de foame pare puţin plauzibil, chiar dacă banca japoneză Nomura pune România pe locul 12 în lume în topul vulnerabilităţii la preţurile alimentelor. România are suficient teren arabil cât să hrănească 80 de milioane de oameni, nu-i aşa?


Nu-i aşa! Vulnerabilitatea este reală şi gravă. Mâncare se va găsi în continuare, problema este preţul ei. În cele mai sărace state UE, România şi Bulgaria, costul alimentelor depăşeşte jumătate din cheltuieli pentru o mare parte a populaţiei. La o scumpire cu 50% a alimentelor, familiile ar trebui fie să dea trei sferturi din venituri pe mâncare, fie să consume cu o treime mai puţin.

O scumpire cu 50% este, într-adevăr, un scenariu extrem dar nu imposibil. Preţurile materiilor prime agricole variază pe bursă de la simplu la dublu, de la un an la altul. Companiile de pe lanţul de producţie absorb o parte din şocurile pe termen scurt, dar nu o vor face la nesfârşit după ce vor constata că se instalează o tendinţă clară.

La nivel mondial, există trei cauze majore ale crizei alimentare: culturile de biodiesel şi bioetanol care revendică o parte din potenţialul agricol, cererea în creştere de produse din carne – care necesită suprafeţe mai mari pentru aceeaşi cantitate de calorii şi calamităţile naturale care anul trecut i-au lovit pe aproape toţi marii producători agricoli.


Teoretic, creşterea preţurilor ar trebui să stimuleze producţia. Să-i încurajeze pe ţărani să cultive iar produse alimentare pe terenurile pe care acum le ţin pârloagă din cauză că nu li se pare rentabil să le cultive. În realitate, s-ar putea ca asta să nu se întâmple. Pentru că România are o problemă în plus: regimul proprietăţii.

După 20 de ani de tranziţie, două dintre componentele de proprietate au fost parţial reglementate constituţional şi în practica juridică – posesia şi dispoziţia. Al treilea însă, cel mai important, este în continuare neglijat: uzufructul. Nimănui nu-i pasă dacă un ţăran îşi adună roadele de pe proprietatea lui sau o face altcineva. Poliţia ridică neputincioasă din umeri. Mai rău, când un judecător pedepseşte cu ani de puşcărie pe cineva care „a furat o găină că n-avea ce mânca”, o mare parte a societăţii vede asta ca pe un exemplu negativ, de „abuz” al justiţiei. În realitate, era probabil ultima găină pe care cineva mai îndrăznea s-o crească, de frica hoţilor care „n-au ce mânca”.

Un exemplu: recent, un arendaş care administrează 60 de hectare, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii, povestea cum arată calculele de afaceri în România. Preţul porumbului pe piaţa internaţională s-a dublat, iar producţia anul trecut a fost una record. Teoretic, producătorii ar fi trebuit să se scalde în profituri. În realitate, a fost furată producţia de pe 55 dintre cele 60 de hectare. În timpul ăsta, statul este mulţumit pentru că dă nişte subvenţii care nu folosesc la nimic.

În cazul unei crize alimentare şi în lipsa unui mecanism de responsabilizare a Poliţiei – şefii de post ar trebui concediaţi scurt, fără multe formalităţi, dacă nu reuşesc să elimine furturile agricole din arealul lor -, furturile agricole nu vor putea decât să se acutizeze. Proprietarii atraşi de preţul mare vor putea să-şi apere recolta doar cu preţul vieţii şi cu arma în mână. Unii vor pierde, iar alţii – chiar dacă vor câştiga – vor constata că legea nu e de partea lor.

În Constituţie, proprietatea este garantată, dar în Realitate a rămas „un moft”.

Articol publicat în România Liberă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *