Riscograma

De ce a crescut economia în anii ’70 şi de ce a căzut la loc

Economic vorbind, stalinismul constă în spolierea capitalului agricol pentru a forţa dezvoltarea industrială. Pe termen scurt, creşterile par spectaculoase. Dar crede cineva că tâlharia chiar aduce prosperitate?

Unul dintre falsele merite găsite comunismului este acela că ar fi în stare să antreneze salturi economice spectaculoase. Nimic mai fals! La fel ca tâlharul care trăieşte bine pentru scurtă vreme după ce-a dat o lovitură, economia socialistă pare că a găsit drumul spre investiţii şi prosperitate. În realitate, este iminentă foamea. Da, exact, foamea! Este demonstrabil economic şi confirmat practic. Iată de ce:

Tranziţia de la economia agricolă la cea industrială are nevoie de capital. Prima este în mod obligatoriu sursă pentru a doua. Ăsta-i motivul pentru care moşierii şi chiaburii sunt duşmanii poporului, ăsta-i motivul pentru care ţăranii trebuie să-şi cedeze pământul sub ameninţarea armei. Capitalul – care în mod normal ştie să se gestioneze, conserve şi înmulţească în legea lui şi în interesul proprietarului – trebuie confiscat.

În civilizaţiile democratice, industrializarea a fost un fenomen natural. Cei mai abili dintre agricultori şi negustori s-au autoselectat prin propria pricepere şi au trecut mai departe, la un nivel superior de productivitate. Vorbim însă de o societate în care principalul criteriu de cernere a valorilor este piaţa. În cazul socialismului, mecanismul de selecţie este violenţa. Nu cel mai harnic agricultor, nu cel mai chibzuit proprietar, nu cel mai abil negustor va ajunge să ia decizii. Va ajunge să le ia cea mai ticăloasă, brutală şi oportunistă maimuţă. După ce îşi termină jaful şi încearcă să facă afaceri, maimuţa eşuează repede

Să ne-nţelegem – falimentul este posibil oriunde. Însă pe piaţă falimentul este un risc şi se limitează la cel care a luat deciziile greşite. Într-o ordine a violenţei, falimentul este aproape cert şi loveşte pe toată lumea. Iar când ai folosit drept capital – spoliat – resursa de hrană, faliment înseamnă foame.

Nu este o excepţie, este regula. Stalin a declanşat o foamete care a ucis câteva milioane de ucraineni în 1932. După război, din postura de învingătoare, URSS a încercat să se bazeze pe resursele agricole ale teritoriilor proaspăt ocupate. În 1946 a venit rândul României şi Moldovei – care au plătit un tribut de încă câteva sute de mii de victime.

În China, bilanţul spolierii staliniste a fost de ordinul zecilor de milioane – în anii ’60, în timpul „Marelui Salt Înainte” al lui Mao. În Cuba, foametea a ajuns în prima parte a anilor ’90 iar în Coreea de Nord în a doua. În cazul Coreei de Nord, nenorocirea este tot de ordinul milioanelor.

În România, foamea din anii ’80 a venit relativ târziu. Asta, pentru că Ceauşescu a încercat o versiune nouă – Stalinismul pe Credit. A lăsat poporului mâncarea şi s-a împrumutat ca să construiască industria. Evident, un imbecil care şi-a construit cariera fugărind ţărani cu puşca nu prea se pricepe la afaceri. Dă faliment!

Ceauşescu a cumpărat tehnologie veche şi a pus-o să funcţioneze după principii fără nici o legătură cu piaţa, sub managementul unor politruci incompetenţi. Ca în orice afacere proastă, costurile au depăşit preţul de vânzare. În mod normal, aşa un investitor trage oblonul şi pleacă acasă. Doar dacă n-are o Securitate care să-l păzească. În acest caz, încearcă să reducă costurile folosindu-se de statutul de semi-sclavie al cetăţenilor.

Cum altfel decât prin faimoasa metodă de „creştere a competitivităţii” – deprecierea monetară. Este o întreagă discuţie despre ce înseamnă şi unde duce deprecierea, poate prea complicată. În termeni foarte simpli, într-o societate agricolă, unde etalonul monetar poate fi considerat kilogramul de mămăligă, deprecierea înseamnă să faci kilogramul mai mic.Nominal, le dai oamenilor să mănânce la fel de mult, dar în realitate îi vezi cum încep să cadă. Din păcate, mintea uită mai uşor decât stomacul. D-aia îşi amintesc unii cum mâncau un kilogram de mămăligă dar omit „detaliul” că un kilogram avea doar 200 de grame iar mălaiul era cu nisip.

Găselniţa socialistă de avarie era că fiecare produs în parte avea propriul lui curs valutar – aşa numitul curs de revenire din operaţiunile de export. Atunci când absolut nimeni nu voia să cumpere o marfă, securiştii comerciali ai lui Ceauşescu erau dispuşi să accepte un dolar chiar dacă în preţuri interne l-a costat 100 de lei. De diferenţă, cineva, undeva trebuia să sufere de foame.

Şi urma să fie mai rău. Faptul că datoriile fuseseră achitate nu ajuta cu nimic. Cu o industrie ratată şi cu şanse aproape nule de-a mai obţine credite, România era în acelaşi punct ca ’60. Iar agricultura nu mai putea susţine un nou „salt înainte”, deja era nevoie de militari şi elevi pentru a culege recolta. După un deceniu în care s-a suferit de foame, urma deceniul în care s-ar fi murit de foame – de ordinul sutelor de mii sau milioanelor – după modelul Coreei de Nord.

 

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou