contracte-de-munca

Lucian Davidescu

Câte locuri de muncă va crea noul cod al muncii

După povara legislativă, statul trebuie să ridice şi povara fiscală de pe umerii angajatorilor.

Este ironic cum tocmai statul – care a întocmit unul dintre cele mai socialiste coduri ale muncii din Europa – îl flexibilizează acum. Nu de grija companiilor, ci pentru a-şi rezolva propriile probleme. Efectele unui Cod al Muncii absurd se văd – în România mai există doar 4 milioane de contracte de muncă. Logica pieţei este una destul de simplă, deşi nu se potriveşte deloc cu a legiuitorului.

După ce a trecut o dată prin furcile caudine ale inspectorilor de muncă, o companie se gândeşte de zece ori înainte de-a mai face o angajare. Munca la negru sau formele alternative de remunerare constituie doar o faţetă a problemei. Există şi alte efecte secundare, chiar mai greu de cuantificat de un stat care ştie doar cuvintele „vreau” şi „dă-mi”.

– Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să redistribuie sarcinile între angajaţii existenţi. S-ar putea chiar să o coste mai puţin.

– Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să refuze comenzi. Pe termen lung, se poate dovedi mai profitabil aşa.

– Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să importe mărfurile sau serviciile necesare, chiar dacă sunt mai scumpe.

Atunci când Codul Muncii este un risc, el va fi inclus în preţ.Toate aceste lucruri reduc productivitatea în feluri care nu sunt întotdeauna vizibile în mod direct. Însă atunci când vine vorba de cifrele mari, lucrurile nu mai pot fi ascunse.

Într-o economie dezvoltată, acest gen de reglementări sunt pietre de moară care au încetinit creşterile economice la 1-2%. Într-o economie care trebuie să vină din urmă, ca România, ele se pot dovedi ruinătoare. Din păcate, răul este deja făcut şi nici o „flexibilizare” nu mai poate întoarce lucrurile în mod decisiv. Chiar dacă ar dispărea cu totul Codul Muncii, companiile nu mai au destulă încredere să facă angajări. Singura şansă este acum reducerea abruptă a impozitării muncii, aflată, la rândul ei, la o cotă ameţitoare: 43% din banii plătiţi de angajator ajung la stat, nivel la fel de mare ca în 2003 şi unul dintre cele mai mari din Europa.

Adevărata veste bună este declaraţia premierului cum că în vară vor fi reduse contribuţiile pentru asigurări sociale plătite de angajatori. Cifra vehiculată este de 5%. O astfel de măsură ar putea fi, într-adevăr, declanşatorul pentru adevărata relansare a economiei.

Însă nici nivelul reducerii – mic -, nici modul ezitant în care ea a fost anunţată nu sunt în măsură să dea companiilor încredere că de data asta statul chiar ştie ce vrea să facă. Reducerea CAS se poate face doar treptat, însă un astfel de anunţ ar trebui să vină împreună cu un calendar clar, multianual, şi cu o ţintă finală. Pentru companiile şi pentru salariaţii din România, plafonul acceptabil de impozitare a muncii nu poate fi mai mare de 25-30%.

Altfel, dacă firmele nu vor lua în serios semnalul, efectele vor fi nule sau chiar contrare. Nivelul de încredere în stat şi în legi a ajuns atât de jos încât până şi patronilor cinstiţi li se pare firesc să nu mai plătească taxe. Inspectorii fiscali şi de muncă au o reputaţie atât de proastă încât patronii preferă să nu plătească nimic şi să fie lăsaţi în pace decât să fie hărţuiţi pentru că plătesc taxe.

Până acum, după principiul „bate calul care trage”, contribuabilii cinstiţi au fost cei mai hărţuiţi. Regretă deja că s-au înscris voluntar într-o evidenţă fiscală care în realitate este feuda cuiva. Acum, dacă statul nu iese din logica de contabil autist, ultimii dintre ei sunt pe cale să spună: „Stop!”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *