Riscograma

Iată de ce economia neagră răpune statul

Întotdeauna refugiul politicienilor care n-au ştiut cu ce să-şi finanţeze promisiunile a fost “albirea economiei negre”. Sarcina e dificilă chiar şi pentru o administraţie competentă.

Pentru una incompetentă, e imposibilă.
Prima provocare este înţelegerea exactă a fenomenului, cu toate cauzele şi efectele lui. Urmează măsurarea exactă, cu stabilirea a ce se poate face şi ce nu se poate face. Niciuna dintre etape nu a fost parcursă, aşa că România nu a trecut încă de linia de start.

Un exemplu este declaraţia şefului SRI, George Maior, care de la înălţimea şi adăpostul activităţii secrete sfidează aritmetica. Economia subterană ar fi scăzut din 2009 până acum de la 35% la 25-28% din PIB. Dacă era adevărat, încasările la bugetul de stat ar fi trebuit să crească cu o treime din diferenţă. Adică, în loc să vedem încasări de 31% din PIB ar fi trebuit să avem acum 33-34%. Cifra a crescut doar după virgulă şi mai încet decât impunea mărirea TVA. Asta înseamnă că ponderea economiei subterane în PIB, oricât ar fi fost ea în 2009, nu a scăzut ci a crescut.

Principiul după care funcţionează lupta contra evaziunii este “bate calul care trage”. Birocraţia trăieşte cu hârtii, iar în lipsa lor se zvârcoleşte ca peştele pe uscat. Aşa se face că orice îndemn politic de “combatere de evaziunii fiscale” se transformă în ţinte cantitative pentru inspectorii, care n-au de ales decât să-i viziteze tot pe contribuabilii care au deja un istoric în relaţia cu fiscul, “ca să le mai găsească ceva”. Desigur, strategia este sinucigaşă pe termen lung. Contribuabilii vor face tot posibilul să iasă din scripte cu totul, mărind şi mai mult ponderea economiei subterane.

Teoretic, problema asta ar trebui să fie rezolvată de controlalele pe teren.

Practic, şi aici apare presiunea rezultatelor facile şi imediate. Aşa se face că Garda Financiară nu poate de “randament” decât în zona micilor comercianţi, care n-au auzit de optimizare fiscală, de offshore-uri sau de propriile drepturi procedurale şi legale. La rândul lor, inspectorii de muncă nu vor găsi mare lucru decât pe şantierele de construcţii, unde oricum salariile sunt de mizerie. Surpriză sau nu, toate aceste sectoare reprezintă doar o mică parte din economia subterană, însă sunt atât de disipate încât oricât de mulţi ar fi, oamenii legii nu i-ar putea face faţă.

Însă şi dacă s-ar realiza combaterea micii evaziuni, consecinţele nu ar fi cele dorite. De exemplu, un magazin mic care abia asigură supravieţuirea unei familii în schimbul a câte 12 ore de muncă pe zi are de ales doar între evaziune şi închidere. În cazul unui angajat care primeşte 1.000 de lei pe lună la negru, există de asemenea două variante legale proaste. Fie angajatorul achită toate taxele şi îl plăteşte pe angajat cu mai puţin de 600 de lei, condamnându-l efectiv la foame. Fie angajatorul mai scoate din buzunar încă 800 de lei, ceea ce îl face necompetitiv prin comparaţie cu cei care continuă să plătească la negru, şi astfel se conadmnă pe sine la faliment.

În 20 de ani, cifra de 30% a fost un plafon dur pentru încasările statului iar orice încercare de depăşire a ei a produs rupturi în economie. Poate că acesta ar trebui să fie un semnal pentru guvern, poate că acesta este nivelul pe care îl suportă economia românească. Este redus prin comparaţie cu restul ţărilor UE, dar foarte mare faţă de aproape orice alt stat din lume.

Reducerea economiei subterane este în continuare necesară, dar nu în scopul de-a mări încasările la bugetul de stat ci mai degrabă pentru a uniformiza povara care cade pe umerii contribuabililor. Acum, fiscalitatea este redusă doar dacă este calculată ca medie între impozitele mari şi evaziunea fiscală. Pentru cei care îşi plătesc taxele onest, fiscalitatea este împovărătoare.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou