deficit-bugetar

Lucian Davidescu

Există o singură metodă pentru salvarea statelor de la faliment

Desfiinţaţi deficitul bugetar!

Nu statul asistenţial, nu capitalismul de cumetrie, nu ineficienţa birocraţiei sunt cauze principale ale situaţiei de acum. Ele sunt doar simptome. Dacă ar trebui ca lista cauzelor să fie restrânsă la un singur nume, el ar avea o sonoritate foarte contabilă: sursa tuturor relelor este deficitul bugetar, chiar dacă am fost dresaţi să credem altceva.

3 mituri şi rezolvările lor:

Mitul #1. Bugetul are nevoie de flexibilitate. Perfect adevărat, doar că flexibilitatea este o marfă care se cumpără cu banii jos. Dacă statul are nevoie de flexibilitate, n-are decât să economisească. Altfel, “flexibilitatea” nu aduce decât îndatorare excesivă şi faliment.

Soluţia de compromis care să asigure şi flexibilitate şi sustenabilitate este ca în fiecare an cheltuielile să nu depăşească încasările din anul anterior. În acest fel este posibilă o politică anticilică. În anii de creştere o parte din bani sunt economisiţi iar în anii de scădere şocul este atenuat. Singura condiţie: să nu existe prea mulţi ani de scădere. Când economiile se termină, austeritatea devine inevitabilă.

Mitul #2. Este nevoie de deficit pentru dezvoltare. Într-adevăr, o economie emergentă apelează la economisirea străinilor pentru a se dezvolta mai repede. Însă asta nu înseamnă că statul este cel care trebuie să se împrumute. Dimpotrivă, împrumuturile luate de stat limitează nivelul potenţial al celor luate de sectorul privat. Singura diferenţă este că statul cheltuie banii mult mai prost.

În schimb, deficitul fiecărui an se adaugă la datoria publică, purtătoare de dobânzi pe termen nelimitat. Concret: cum s-a dezvoltat România de cei 40 de miliarde de euro împrumutaţi net în ultimii 20 de ani şi pentru care plăteşte dobânzi de două miliarde de euro în fiecare an?

Mitul #3. Fără deficit bugetar nu pot fi acoperite toate cheltuielile. Este o jumătate de adevăr, adică o miciună întreagă. Cheltuielile sunt bugetate în limita veniturilor şi a capacităţii de îndatorare şi tind să crească la nesfârşit. Da, eliminarea deficitului bugetar ar duce la reducerea cheltuielilor pe termen scurt. Însă păstrarea deficitului bugetar duce, pe termen lung, la falimentul suveran.

Ce se întâmplă în realitate: neîndestulat din impozitele prezente, statul cere bani în plus de la cei care îi produc şi îi garantează cu impozitele viitoare. De multe ori, îi ia practic cu forţa – ca în cazul fondurilor de pensii private pe care le obligă să-i cumpere propriile bonduri. Mai devreme sau mai târziu, toată schema colapsează iar creditorii descoperă că se bazau să primească înapoi bani care nu mai există de mult – dacă au existat vreodată.

Există şi un nume pentru situaţia asta: criza datoriilor suverane.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *