Riscograma

Procurori vs. judecători vs. individ: În favoarea cui va decide viitoarea Constituţie?

Încercaţi să căutaţi pe Wikipedia în limba română informaţii despre prezumţia de nevinovăţie. Nici o surpriză: nu le veţi găsi.

Fără exagerare, chiar atât de limitată este cultura libertăţii în România: se vede asta la persoane dintre cele mai educate, se vede şi din discursul public al unor personalităţi de la care te-ai aştepta să aducă nuanţe şi lămuriri competente.
Înţelegerea noţiunii se opreşte la nivelul vorbelor. Motiv pentru care este mai întâi supralicitată teribil, până când ajunge să pară nerezonabilă, astfel că până la urmă sfârşeşte aruncată definitiv la coş. Să vedem!

Ce nu este prezumţia de nevinovăţie: Nu este dreptul unui suspect de-a fi tratat ca nevinovat până i se dovedeşte vinovăţia. Asta este doar o eroare de interpretare. Ar însemna să nu existe arestări, învinuiri, ba poate chiar şi procesele să fie secrete. Evident, este imposibil, iar justiţia se bazează pe un alt principiu aproape necunoscut prin aceste părţi: gradul de certitudine.

Consensul în lumea liberă este că poliţistul (sau chiar un cetăţean obişnuit!) are dreptul să facă o arestare pe baza infracţiunii flagrante, procurorul poate dispune ca unui suspect să-i fie împiedicată fuga iminentă iar un judecător poate decide că e mai bine ca cineva să stea după gratii pe durata procesului. Niciunul dintre ei nu presupune că învinuitul este nevinovat, că n-ar mai avea motiv să-l priponească. Dimpotrivă, cu toţii consideră în mod legitim că acuzatul este, foarte probabil, vinovat.

Ce este prezumţia de nevinovăţie: este faptul că sarcina probei îi revine celui care acuză şi că dacă probatoriul lasă loc de dubii, atunci legea îl favorizează pe acuzat.

În România există doar procedurile, însă ele au fost reinterpretate tot după principiul feudal al suveranităţii statului peste cetăţean. Principala dovadă este „reţinerea” dispusă de procurori pe baza unei analize judiciare, un artefact constutuţional teribil care bifează toţi parametrii unei arestări doar că se numeşte altfel.

Arestarea de 24 de ore ar fi avut o minimă justificare dacă rolul său era acela de-a împiedica pe acuzat să fugă până în momentul în care putea fi adus în faţa judecătorului. Ce fac însă procurorii? Folosesc intervalul pentru a-l intimida pe suspect să vorbească şi pentru a-şi reanaliza propriile decizii. Amână cât pot de mult prezentarea în faţa judecătorului, riscând chiar să iasă din termenul de 24 de ore. Apoi, cer modificarea Constituţiei şi spun că dacă nu 72 de ore ar trebui să-l ţină pe om măcar 48. O măgărie!

Trebuie să admitem, tactica asta funcţionează de minune în cazul infracţiunilor de drept comun şi funcţionează de sute de ani. Un corp de procurori semi-competenţi poate uşor să smulgă mărturisirile unor hoţi semi-retarzi. Lucrurile se schimbă însă în cazul indivizilor cu profil înalt din politică sau afaceri sau chiar a hoţilor ordinari care îşi permit avocaţi buni. Spre exasperarea sistemului, vechile proceduri nu mai merg. Acuzatul nu cedează, ba mai şi câştigă apoi despăgubiri pentru că procurorii au abuzat de proceduri. Procurorii dau vina pe judecătorii „care nu dau curs rechizitoriilor”, că prea le e la îndemână. Poate că uneori au dreptate. Însă vor avea statura morală să susţină asta abia când vor fi în stare să ancheteze majoritatea învinuiţilor în libertate şi apoi să-i ducă direct la ispăşirea pedepsei.

Iar măgăria vine din faptul că vor mai multe puteri asupra cetăţeanului pentru a-şi suplini neputinţa (de care sunt sau nu vinovaţi) în sistem.

Teza populară spune că în România hoţia şi corupţia sunt prea mari pentru ca suspecţii să fie trataţi cu mănuşi. Din păcate (sau din fericire?) teza populară este falsă şi păguboasă. Deja cetăţenii au o masă critică solidă de drepturi şi garanţii – nimeni nu mai poate pretinde ca ele să fie ignorate.

O altă strategie care nu prea mai funcţionează astăzi este războiul psihologic al paşilor mărunţi. Pentru procurorul comunist şi post-comunist, viaţa era simplă. Ai un suspect şi n-ai chef să-ţi baţi capul prea mult după dovezi? Soluţia este simplă. Dispui (sau ceri) reţinerea, „ca să anchetăm”. Apoi ceri prelungirea mandatului „ca să mai strângem probe”. Apoi ceri prelungire-după-prelungire în virtutea prelungirilor anterioare. După câteva luni, cea mai grea probă este tocmai perioada de arest: „doar nu l-am ţinut degeaba”. Condamnarea devenea sigură.

În cazurile minore, judecătorii mai merg după principiul ăsta chiar şi în ziua de azi. Însă cu cât profilul public al cazului este mai vizibil, cu cât acuzatul îşi permite avocaţi mai scumpi, cu atât judecătorii se feresc să intre în capcană. „Pericolul public” invocat de fiecare dată este doar un pretext – în realitate, miza fiecărei arestări este negocierea dintre procuror şi judecător: cât de convins este fiecare că va urma o conamnare.

Ceea ce este un fapt uman, greu de schimbat. Însă judecătorii vor fi ceva mai convinşi că vor avea motive să pronunţe o condamnare atunci când vor avea în faţă procurori mai pregătiţi.

Corupţie masivă există în ambele categorii profesionale, orice evaluare comparativă despre cât de adânc a pătruns este probabil doar o chestiune de opinie personală (personal, cred că sunt la fel de mulţi judecători corupţi câţi procurori incompetenţi). De asemenea, un conflict mocnit între categorii există, iar el nu se va rezolva prea uşor. Însă indiferent cine are dreptate, tentaţia de-a da mai multe puteri procurorilor este sortită din start eşecului, fie că ne place asta sau nu. România a intrat într-o cultură judiciară în care statura morală şi responsabilitatea aparţine judecătorului, ca reprezentant suprem al legii şi al statului de drept. Chiar cu riscul ca justiţia să pară uneori ezitantă şi nepăsătoare faţă de opinia publică – este unul dintre costurile libertăţii în bătălia cu totalitarismul.

Însă unii au reuşit deja să transforme acest cost în beneficiu. Tot ce putem spera este că vom reuşi şi noi.


Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou