Riscograma

Și Grecia tot cu “3% deficit” şi “60% datorie” a dat faliment

Constituţia are nevoie de plafoane mai dure. Iată 3:

Limitarea deficitului bugetar la 3% şi a datoriei publice la 60% din PIB putea părea o idee bună în anii ’90, când a fost scris Tratatul de la Maastricht. Însă după ce guvernele şi-au bătut joc de cele două ţinte şi au ajuns unde sunt acum, propunerea pare doar o glumă bună. Ce vom face când plafonul datoriei va fi atins? Vom presa populaţia să voteze repede o nouă Constituţie, aşa cum Obama presează acum Congresul american să ridice plafonul de îndatorare peste 100% din PIB, pentru ca SUA să nu intre în încetare de plăţi?

Marota “deficitului pentru investiţii” este tot o glumă. 3% din PIB înseamnă cam o zecime din cheltuielile bugetare, adică sub sumele prevăzute pentru investiţii prevăzute în fiecare an. Iar banii se depersonalizează în buget.

Asta înseamnă că efectul practic al măsurii este că nivelul investiţiilor nu poate scădea sub o zecime din totalul cheltuielilor, ceea ce oricum nu se întâmplă. În realitate, nu este decât o justificare “nobilă” pentru deficit şi care permite bugetului să funcţioneze după principiul sarcastic constatat de FMI: “Ăştia beau toată luna iar la sfârşit vin să se-mprumute pentru mâncare”.

Evident, cel mai important este să existe mecanisme prin care ele să fie puse în aplicare. În primul rând, proiectul prezidenţial de revizuire a Constituţiei nu specifică la care etapă se referă plafonările: la planificarea bugetară sau la execuţia bugetară? Dacă se referă la planificare, este simplu: Legea Bugetului care încalcă aceste reguli poate fi declarată neconstituţională. Dacă se referă la execuţie, atunci Guvernul care depăşeşte pragurile trebuie demis automat.

Mecanismele însă nu prea pot exista cât timp justiţia exclusă din proces, cauză pentru care gluma devine proastă. Însă alta e altă discuţie.

Chiar şi aşa, plafoanele propuse tot sunt mai bune decât nimic. Însă după eşecul Tratatului de la Maastricht, ar fi utile însă câteva plafoane mai dure.

1. Cheltuielile anului curent să fie plafonate la nivelul încasărilor din anul precedent. În felul acesta, în anii de creştere bugetul ar înregistra excedent iar datoria publică ar scădea. Este în linii mari ceea ce economiştii numesc ţintirea unui deficit structural. În cazul de faţă – zero.

2. Deficitul bugetar din anii de scădere să fie plafonat la nivelul sumelor acumulate în rezerva fiscală. Când şi banii aceştia se termină, bugetul intră în regim de austeritate – înseamnă că n-a economisit suficient.

3. Taxarea muncii să fie plafonată la 25%. 45%, cât este acum, este enorm şi distructiv. Pentru un salariat cu contract de muncă, el echivalează cu iobăgia pentru că, după ce plăteşte şi celelalte taxe, ajunge să dea două treimi din munca sa la stat.


Lucian Davidescu
EXITCARD