investitii-straine-directe

Lucian Davidescu

Ar avea loc România printre “Statele Unite ale Europei”?

Cum se integrează în fabrica de deflaţie o ţară care are nevoie să importe iar inflaţie.

Discuţia deschisă de preşedintele Băsescu, despre necesitatea cedării de suveranitate a statelor în scopul supravieţuirii Europei, reia în termeni tranşanţi teza fondatoare a UE. Marea problemă pentru România este că teza fondatoare nu a luat în calcul apartenenţa unor economii marginale.

Uniunea este o adevărată colecţie de contraste şi de posibile rezolvări. Există economii bazate pe economisire şi export dar şi altele orientate mai mult către credit şi consum. Circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalului încearcă să regleze diferenţele. Există trezorerii disciplinate şi trezorerii nărăvaşe, iar aici intervin tentativele (ratate până acum) de coerciţie, apoi pachetele de salvare.

Există însă şi un alt mare contrast, pe care Uniunea, ocupată cu primele două probleme, nu şi-a găsit timp să-l rezolve: contrastul dintre economiile puternice, bine-capitalizate, şi cele emergente care doar speră să ajungă din urmă. În cazul Poloniei, Cehiei, Slovaciei sau chiar al Ungariei, lucrurile aproape că s-au rezolvat de la sine, în timp. Investiţiile masive au adus economiile respective la un nivel apropiat de cel al UE şi chiar au deschis calea ţărilor respective către OECD.

În schimb, ţări ca România sau Bulgaria au avut la dispoziţie prea puţin timp şi mult prea puţin talent pentru a putea schimba liga. Criza financiară le-a găsit încă rămase în urmă. Iar traumele prin care trec acum pieţele financiare mondiale, combinate cu stângăcia de care dă dovadă România în a momi investitori, fac puţin probabilă întoarcerea valurilor de bani de până în 2008.

O eventuală uniune mai strânsă – “Statele Unite ale Europei” – nu poate fi de natură să rezolve discrepanţa ci doar s-o agraveze.
Europa are în faţă două scenarii: cel inflaţionist, în urma căruia datoriile să fie monetizate iar toţi deţinătorii de euro să împartă paguba respectiv cel deflaţionist, în cadrul căruia statele să-şi restrângă cheltuielile şi să-şi micşoreze, în timp, datoriile.

Care-i cea mai bună soluţie pentru Europa ca întreg este chiar şi acum subiect de dispută între economişti. Variantei inflaţioniste îi lipseşte sprijinul politic din partea statelor disciplinate, în frunte cu Germania. Variantei deflaţioniste îi lipsesc mecanismele de aplicare unitară, adică exact cedarea de suveranitate către un guvern central mult mai bine articulat.

Pentru România, lucrurile sunt însă mult mai simple. O abordare deflaţionistă s-ar dovedi catastrofală. Mai puţini bani obţinuţi din exporturi, mai puţine investiţii şi credite mai scumpe. Ar însemna, practic, sfârşitul convergenţei reale, adică al traseului de ajungere din urmă. Sigur, există întotdeauna varianta de-a creşte prin forţe proprii, însă până acum această variantă a rămas doar o ipoteză.

În mod cinic şi trist, varianta mult mai bună pentru România este scenariul inflaţionist în exterior, acompaniat de prudenţă fiscal-monetară în ţară. O monetizare masivă a datoriilor în SUA şi UE ar putea relua procesul de transfer sălbatic al capitalului pe care l-am văzut până în 2008. Da, inflaţia este o confiscare de avuţie, însă România ar fi în tabăra beneficiarilor.

Desigur, valurile de bani ar veni cu aceleaşi riscuri ca şi atunci: supraîncălzirea economiei, multe investiţii ratate şi bule financiar-imobiliare. Însă când alternativa este rămânerea în stadiul de semi-dezvoltare, riscul poate că merită asumat.

Punct în care România începe să conştientizeze de ce integrarea politică a UE nu a fost posibilă până acum: chiar şi într-o astfel de asociere, interesul fiecărui membru este aproape întotdeauna diferit de media tuturor intereselor.

România Liberă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *