Riscograma

Sfârşitul tragic al colonialismului financiar

“Creditul doar cu buletinul” destramă imperiul austro-elen.

În 2007, bancherii greci şi cei austrieci încă se băteau pe cotă de piaţă în Estul Sălbatic. Simţeau mirosul sângelui: şansa de-a ajunge, din marchizi financiari provinciali, nişte mici împăraţi.

Cu punga de bani în loc de sabie şi marketingul delirant pe post de fanfară, au plecat să cucerească, palmă cu palmă, cotă de piaţă. Scutul? Un inutil inhibator al vitezei şi agilităţii!

Și au învins. Împreună, băncile austriece şi cele greceşti controlează acum mai mult de jumătate din piaţa bancară din România şi cote asemănătoare în majoritatea ţărilor vecine. Dar foştii împăraţi sunt acum de nerecunoscut, scormonind cu unghiile după banii îngropaţi de valurile crizei pe te-miri-unde. Sau, în cel mai bun caz, amăgindu-se că se putea şi mai rău. Da, se putea, dar nu pentru asta au venit aici.

Grecii s-au împotmolit pentru că propriul guvern a devenit insolvent. Totuşi, bancherii preferă să-şi ştie capitalurile blocate prin cine ştie ce proiect imobiliar nevândut din Pipera, cu şanse minime de recuperare, decât să-i aducă înapoi acasă, cu şanse zero.

Austria este în situaţia exact opusă: stă destul de bine cu finanţele publice, însă băncile ameninţă să o îngenuncheze. După ce au dat credite în Europa de Est cât 120% din PIB-ul ţării de origine, orice şoc, oricât de mic, se poate dovedi catastrofal. La altă scară, catastrofal pentru Austria ar fi să-şi piardă ratingul triplu-A, singurul lucru care o împiedică să intre în spirala datoriilor şi a dobânzilor care deja nu mai cruţă nici măcar ţări ca Franţa.

 

Austria sacrifică România pentru a se salva pe sine

Supraveghetorii financiari austrieci au instruit băncile să limiteze împrumuturile acordate către subsidiarele din Europa Centrală şi de Est (ECE), pentru a-şi proteja propriile active şi pentru a împiedica pierderea ratingului AAA de către Austria, scrie Financial Times. Astfel, BCR (deţinută de Erste), Raiffeisen, Volksbank şi Unicredit (coordonată în România de Bank Austria), va trebui să acorde credite care să nu depăşească cu mai mult de 10% nivelul depozitelor atrase pe plan local.

Care sunt cauzele

În perioada de avânt economic, băncile cu capital străin nu reuşeau să găsească suficienţi depunători pentru a acoperi apetitul uriaş de credite, astfel că apelau la aşa-numitele linii de credit de la băncile-mamă. După venirea crizei, în primăvara lui 2009, majoritatea băncilor au semnat acordul de la Viena, prin care promiteau să îşi menţină expunerile. Asta înseană că în momentul în care clienţii români îşi achitau creditele banca nu trimitea banii înapoi acasă ci căuta noi clienţi, tot pe plan local. Majoritatea beneficiarilor acestor bani au fost bugetul de stat sau beneficiarii de garanţii guvernamentale de tip Prima Casă.
Însă acordul s-a încheiat şi n-a mai fost prelungit.

Preşedintele Traian Băsescu a încercat să obţină prelungirea termenilor respectivi, însă angajamentul declarativ din partea liderilor europeni şi în special al cancelarului german Angela Merkel nu pare să fie luat în seamnă de austrieci.

Care sunt efectele

Pentru România, plecarea banilor înseamnă presiune pe cursul de schimb şi dobânzi, dar şi o dificultate sporită a statului în a se finanţa.
Cele patru bănci deţin în România aproape 40% din totalul activelor bancare, adică peste 30 de miliarde de euro din totalul de 80 de miliarde. La nivelul întregii regiuni, activele băncilor austriece se ridică la 320 de miliarde de euro, cu 20% mai mult decât întreg PIB-ul Austriei. Cea mai vulnerabilă este Volksbank, care nu a reuşit să treacă unul dintre testele de stres şi care ulterior şi-a vândut aproape toate operaţiunile internaţionale către banca rusească Sberbank, cu excepţia subsidiarei din România, pe care ruşii nu au vrut s-o cumpere. Erste şi Raiffeisen au însă o rată de solvabilitate de 9%, peste pragul de 7% cerut de normele Basel III.
Majoritatea băncilor europene sunt, mai mult sau mai puţin, în situaţia de-a se retrage pe pieţele de origine după ce s-au supraexpus peste graniţe, în special în ţările ECE, scrie Wall Street Journal, care mai dă ca exemple banca franceză BNP Paribas sau pe cea germană Commerzbank.

 

Decizia băncii centrale a Austriei de-a limita volumul creditelor acordate băncilor comerciale în Est încheie o etapă a crizei şi o deschide, probabil, pe următoarea. Efectele concrete sunt destul de severe, însă pot fi depăşite: presiune suplimentară pe deprecierea leului, dobânzi mai mari, dificultatea statului dar şi a companiilor de-a se mai împrumuta.

Mai grav este însă efectul simbolic: decizia semnifică faptul că punctul de cotitură al relaţiei dintre economiile dezvoltate şi România a fost atins. Nu mai suntem un proaspăt membru al UE cu un traseu cert de convergenţă şi cu ritmuri susţinute de creştere a bunăstării. Suntem iarăşi doar o piaţă emergentă, cu profituri uneori mari dar şi cu riscuri pe măsură, unde merită să intri doar dacă ştii exact ce poţi să obţii într-un interval bine-definit şi, mai ales, dacă ştii cel puţin trei drumuri rapide înapoi.

Pentru România, aventura financiară austro-elenă a avut bune şi rele, însă trăgând linie bilanţul este net pozitiv. Din banii intraţi, o parte nu foarte mare dar nici chiar neglijabilă s-a transformat în capital productiv şi în bază de bunăstare. Acum datoriile trebuie plătite iar asta nu-i uşor, însă nici atât de greu ca acum zece, douăzeci sau treizeci de ani când singurele resurse erau munca de proastă calitate şi mâncarea exportată direct din propriile farfurii. Banii au umflat o bulă imobiliară teribilă dar au şi pus bazele unui sector al construcţiilor modernizat şi cu potenţial productiv, care în urmă cu un deceniu pur şi simplu nu exista. Chiar şi creditele de consum, care au golit buzunarele clienţilor cu educaţie financiară încă precară, au creionat mecanismele de funcţionare ale unei economii diversificate, faţă de cea de subzistenţă care funcţionase până atunci.

Următorii ani vor fi teribili. Pe lângă factura personală mai mică sau mai mare, fiecare român va trebui să plătească şi o bună parte din factura publică, unde costurile au fost chiar mai disproporţionate în raport cu beneficiile. La sfârşit, probabil că nu vor mai fi nici greci, nici austrieci care să se ofere să ajute redresarea. Iar băncile încă rămase prin România vor avea un singur produs de mase: “depozitul doar cu buletinul”

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou