Riscograma

Prindeţi-vă centurile de siguranţă şi măştile de oxigen, care aveţi

Urmează aterizarea forţată a zonei euro.

Soarta euro, sau mai exact poziţia sa în lanţul trofic al monedelor forte, va fi decisă săptămâna aceasta, la un summit care va deveni probabil punct de referinţă în istoria Uniunii. Din cum arată lucrurile până acum, soluţia propusă va fi una hibrid, de monetizare a datoriilor pe termen scurt condiţionată însă de austeritate pe termen mediu şi lung. Practic, aproape toată Uniunea Europeană intră treptat în programe tip FMI, de finanţare condiţionată de reduceri de cheltuieli publice.

Doar că în cazul Uniunii Europene nu prea mai există potenţiali finanţatori, după ce China a dat înapoi iar SUA au acceptat să participe doar la finanţarea băncilor. Aşa că Banca Centrală Europeană va face ceea ce jurase că nu va face niciodată: va finanţa datoriile statelor, în schimbul unei promisiuni la fel de iluzorii din partea statelor, că nu vor mai acumula altele noi.

În logica economiei clasice, mişcarea are toate caracteristicile unei aterizări line, însă asta doar dacă nu cumva este prea târziu pentru o aterizare lină. Piloţii pot spera doar să nu aterizeze peste oraş iar pasagerii să scape doar cu oase rupte.

Desigur, nu toate locurile sunt la fel de sigure într-o aterizare. Pasagerii de pe locurile bune scapă cu o sperietură. Cei care au măcar scaune scapă cu viaţă. În cala de bagaje, scapă cine poate şi se poate considera norocos că n-a fost aruncat din zbor pentru a uşura aterizarea.

Ei bine, nu e greu de ghicit cam în ce categorie se găseşte România. În poziţia cinică şi ingrată în care o aterizare pe spate ar avantaja-o mai mult decât una pe burtă.

Inflaţia (care începe cu creşterea masei monetare şi a preţului acţiunilor şi poate culmina sau nu cu creşterea preţurilor de consum respectiv spirala salarii-preţuri) este devastatoare pentru economiile cu monedă unică dar, paradoxal, utilă pentru ţările cu monedă proprie de la frontiera zonei euro. Excesul de bani ar relaxa presiunea pe cursul valutar, pe liniile de finanţare şi ar ajuta chiar la reluarea investiţiilor. La adăpostul unei politici monetare proprii, pentru o vreme leul ar ajuta la consolidarea şi la convergenţa economiei.

Austeritatea, deşi are consecinţe contracţioniste pe termen scurt ajută la rezolvarea problemelor zonei euro, unde statele se obişnuiseră să cheltuiască peste posibilităţi. Pentru România, însă, se întâmplă exact opusul celor descrise în paragraful anterior. Leul ar avea tendinţa să se deprecieze, dobânzile să crească iar investiţiile străine vor deveni chiar mai mici decât dezinvestiţiile, adică plecările de tipul Nokia. Într-o Europă cu mai multe viteze, România ar fi marşarierul.

Scenariul nu este încă 100% cert şi chiar dacă el se va materializa nu e clar dacă zona euro va reuşi să depăşească impasul. Bilanţurile băncilor au găuri a căror mărime încă n-a fost complet evaluată şi care continuă să crească. Însă cu datele de acum, deciziile posibile sunt destul de simple. Cine trebuie să se împrumute pe termen scurt, trebuie să o facă la cele mai mici dobânzi posibile, însă pe termen mediu şi lung – doar cu dobânzi fixe (nu euribor+ceva ci bătute în cuie în nivel absolut). Valutele vor mai oscila destul de violent o vreme, aşa că orice alegere e supusă riscului. Cine are bani de economisit trebuie să se ferească în primul rând de posibilitatea încetării plăţilor şi să încerce să îşi conserve doar principalul, adică suma iniţială. Nici aici nu există garanţii, ci doar strategii conservatoare: de exemplu, plasarea banilor în cât mai multe depozite sau obligaţiuni de valoare mică. Singura monedă care poate fi recomandată este cea necesară scopului în care vor fi cheltuiţi banii.

Un lucru însă devine destul de limpede: fie toată lumea va scăpa cu o parte din bani – cazul inflaţiei, fie doar o parte vor scăpa cu toţi banii – cazul austerităţii. Oricât ar vrea birocraţii europeni să găsească o cale de mijloc, legea graviaţiei are limitele ei.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou