Riscograma
Lucian Davidescu

Cum ajută şi cum încurcă fuziunea fiscală a Europei



Înăuntrul sau în afara “Statelor Unite ale Europei”, România tot va trebui să găsească o soluţie individuală.

Cel mai bun scenariu în care România ar fi putut recupera din decalajele economice faţă de UE ar fi fost politica inflaţionistă la nivelul zonei euro însoţită de prudenţă monetară şi bugetară. Șefii de state ai Uniunii au hotărât altceva, iar poziţia României – în interiorul sau în afara noului pact – nu poate schimba lucrurile cu absolut nimic. O politică monetar-fiscală relaxată doar în România ar distruge şi bruma de economie coagulată în ultimii zece ani.

În continuare, bugetul echilibrat este util României, care altfel riscă să recupereze cel mult “decalajul” faţă de Grecia. Teoretic, un mecanism extern de supraveghere bugetară ne ajută să ne urmărim mai uşor propriile ţinte. Practic, însă, detaliile pot face diferenţa dintre succes şi catastrofă.

Aşa-numita “balanţă structurală” este o ţintă simplă şi clară, care înseamnă că cheltuielile dintr-un an nu pot depăşi veniturile anului anterior. Astfel, în anii de creştere, bugetele vor avea practic excedent, iar în recesiune se poate intra temporar pe deficit. Oficialii UE au încercat să se arate de-a dreptul flexibili atunci când au admis şi o marjă de 0,5% a deficitului.

Problema apare însă atunci când stabileşti la ce se aplică deficitul. Pentru că un buget poate fi echilibrat sau dezechilibrat şi la colectări de 10-20% din PIB, cât au ţările cele mai liberale ale lumii, şi la 40-50%, cât au majoritatea staelor UE. România se găseşte la mijlocul acestui interval şi pare să fi atins limita maximă de suportabilitate. Țările UE au depăşit de mult această limită, lucru responsabil pentru o mare parte a problemelor de acum.

Când jumătate din bani sunt realocaţi în mod discreţionar de stat, încep să se agraveze bolile economiei planificate.

Competitivitatea se plafonează iar creşterea economică este, în cel mai bun caz, anemică. Dacă planificatorii bugetari se bazează pe creşteri nesfârşite atunci când îşi fac planurile de cheltuieli, apare situaţia pe care o trăim acum: criza. Dacă actuala uniune fiscală nu va fi măturată anul viitor de lipsa finanţării, următoarea decizie pe care trebuie să o ia este la ce nivel să aşeze “bugetul echilibrat”.

Obiectivele de competitivitate ale UE impun o restrângere a statului, adică echilibru bugetar prin reducerea atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor. În acest caz, România şi-ar permite să rămână pe loc şi să lucreze doar la ajustări calitative, adică la tăierea risipei pentru a folosi banii acolo unde este cu adevărat nevoie de ei.

Însă o reducere a cheltuielilor bugetare este aproape de neacceptat pentru un grup de cetăţeni UE suficient de puternic încât să se poată opune. După trauma echilibrului bugetar, aceştia vor trage linie şi vor spune că preferă să sacrifice competitivitatea şi creşterea în schimbul unei vieţi confortabile acum. Cine produce bani trebuie în continuare să plătească impozite împovărătoare, care printr-un proces politic etapizat vor fi, mai devreme sau mai târziu, uniformizate la nivelul uniunii fiscale. Tot etapizat trebuie uniformizate şi cheltuielile, pentru ca nimeni să nu poată trişa şi nimeni să nu plătească factura altora.

Pentru România, creşterea gradului de colectare ar fi catastrofală, chiar dacă obiectivul figurează de mult pe agenda multor politicieni români, care îl mai şi prezintă ca pe ceva pozitiv. Media de o treime din PIB este formată din unii contribuabili care plătesc deja printre cele mai mari taxe pe muncă (43% taxare a fondului de salarii) şi pe consum (24% TVA) din UE şi alţii care nu plătesc nimic.

Un scenariu este “să fie scoasă la suprafaţă economia subterană” iar în compensaţie să fie redus nivelul absurd al taxelor pe muncă respectiv consum.

În cazul acesta, colectarea rămâne pe loc şi nu poate fi susţinut nivelul de cheltuieli.
Alt scenariu este ca toţi contribuabilii să fie forţaţi să contribuie la nivelrile actuale, lucru care până acum s-a dovedit nefezabil şi chiar contraproductiv. Nu există semne că lucrurile se vor schimba în viitor.
În oricare dintre aceste două scenarii, România este în culpă în faţa partenerilor de tratat. Mai devreme sau mai târziu, în mod voluntar sau forţat, în interiorul sau în afara “uniunii fiscale”, va veni momentul unei soluţii individuale.

România Liberă