wise3skulls

Lucian Davidescu

Iată de ce politicienii iau decizii cretine chiar când ştiu că sunt cretine. Şi cum ne fură pensiile

Se spune că o răceală trece într-o săptămână cu medicamente şi în şapte zile – fără.

Şi totuşi, puţini medici îi vor spune pacientului să meargă acasă fără să-i prescrie măcar o folie de paracetamol. Chiar dacă efectele secundare ale paracetamolului se pot dovedi mai periculoase decât ale virozei netratate. Pe de-o parte, riscă să fie luaţi de nepricepuţi, iar pacientul să meargă la alt medic. Pe de altă parte, chiar dacă în al doilea caz riscul este mai mare, răspunderea este mai mică, pentru că medicul „a făcut ceva”, în loc să „nu facă nimic”.

Acum, nu ştiu cât de riguros este exemplul, însă principiul se aplică aproape de fiecare dată când decizii de specialitate trebuie explicate unor oameni cu educaţie generală. Se întâmplă, mereu în administraţie. Din acest motiv politicile intervenţioniste sunt aproape întotdeauna preferate celor care admit că guvernul mai mult încurcă decât ajută. Cum să explici că guvernul cel mai competent este tocmai cel care nu face mai nimic?

Acest defect de percepţie, împreună cu preferinţa faţă de rezultatele pe termen scurt şi foarte scurt, este motivul pentru care oameni puşi în funcţii de răspundere pot ajunge să ia decizii proaste chiar şi în mod conştient: politicieni, bancheri, manageri, medici, şefi de raion etc – că sunt din sectorul public sau din cel privat contează mai puţin. Singurul lucru diferit la stat este că pot ajunge politicieni unii care nu s-ar califica nici măcar ca şefi de raion, însă asta este altă poveste. Când pagubele ajung prea mari, fie apare cineva care îşi sacrifică imaginea şi cariera pentru a repara lucrurile pe termen lung, fie tot sistemul se prăbuşeşte.

Acelaşi fenomen se întâmplă, de 20 de ani, în politica fiscală. Toţi ştiu că taxele sunt mari, că dacă le măreşti şi mai mult omori economia, că dacă hărţuieşti contribuabilii ei dispar de tot… Şi totuşi, taxele cresc iar hărţuirea continuă. Să reducem fiscalizarea aberantă a muncii? Că nu e momentul acum (deşi oricând e „acum”), că ce pui în loc, c-o fi, c-o păţi. Preţul acestor ezitări va fi plătit peste 20-30 de ani, când sistemul de pensii nu va mai exista deloc, pentru că nu va avea cine să-l mai alimenteze. Le pasă de asta celor care iau decizii acum? Păi ei strâng deja bani pentru „paraşuta de aur”, care să ţină locul a 1000 de pensii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *