Riscograma

Un exemplu în care privatizarea din sănătate a ieftinit serviciile cu 20%

În sfârşit, legea sănătăţii are şanse să intre într-o dezbatere adevărată, dar primul eşec nu înseamnă că privatizarea trebuie abandonată cu totul.

Privatizarea serviciilor de urgenţă ar fi complicată din mai multe motive:

1. Spre deosebire de cazul spitalelor, în cazul urgenţelor nu pacientul alege furnizorul de servicii şi „dispeceratul”. Deja, cel mai important avantaj al competiţiei libere dispare.

2. Urgenţele nu ar fi plătite de casele private de asigurări, capabile să introducă un filtru suplimentar, ci „de la buget”. Dispare şi al doilea avantaj al competiţiei libere.

3. Însă, cel mai important lucru este că sistemul de acum funcţionează bine, iar o schimbare ar presupune prea multe riscuri, fie că sunt de concept fie de aplicare. Cât timp, lucrurile funcţionează eficient, deschiderea pieţei urgenţelor nu e o – pardon – urgenţă.

Înseamnă asta că toate serviciile private finanţate public ar fi dăunătoare? Argumente pro şi contra sunt multe, dar exemple sunt puţine.

Unul este stomatologia. Aici, costurile per medic sunt de patru ori mai mici decât în sistemul public iar câştigurile – de două ori mai mari. Raportul de eficienţă de unu la opt nu poate fi justificat doar prin presupusa „complexitate” a intervenţiilor din sistemul public. Însă stomatologia nici nu are pretenţia de „universalitate”. Cu siguranţă, într-un sistem de de decontări prin casa de sănătate ar fi ajuns să coste mai mult

Iată însă un studiu de caz destul de puţin cunoscut: În 2004, a început liberalizarea serviciilor de dializă, adică au fost acceptaţi operatori privaţi la decontare. Preţurile au scăzut de la 140 de euro pentru o şedinţă de hemodializă la doar 110, adică cu mai mult de 20%. Calitatea serviciilor a crescut incredibil. Apoi, din 2005 până acum, preţurile au crescut cu doar 10 euro, la 120 de euro. Deci, cu 1,5% pe an, mai lent decât inflaţia din zona euro şi mult sub ritmul de creştere a salariilor, care între timp s-au dublat.

Există însă şi contraexemple: îngrijirile la domiciliu sunt aproape monopolizate de o firmă care primeşte trei sferturi dintre decontările casei de asigurări şi care nu se jenează să raporteze un profit cât jumătate din cifra de afaceri. Într-o activitate intensivă în muncă, această marjă nu poate fi explicată prin mecanismele pieţei. Oricând va fi cineva dispus să facă treaba mai ieftin sau să ofere servicii mai bune de aceiaşi bani. În cazul de faţă, „avantajul competitiv” este reţeaua de informare şi vânzări, care are acces la pacienţi uşor-de-convins înainte ca aceştia să afle că au mai multe opţiuni. Urmează prestarea de servicii fictive, chiar şi după decesul pacientului, sub ochii îngăduitori ai singurei case de aigurări!

Vestea bună este că, în cazul existenţei caselor de sănătate concurente, aproape nimeni nu ar lucra cu un astfel de furnizor de servicii, de teamă să nu-şi piardă o parte din pacienţi.

 

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou