Riscograma

Se poate şi cotă unică şi impozit progresiv în acelaşi timp?

Da, se poate!

Sistemul de taxare a muncii din România aproape că a eşuat, după – dar nu din cauza – introducerii cotei unice. Paradoxal, România are şi acum o rată de impozitare enormă la nivelul salariilor – 43%, ceea ce ne plasează în top 10 mondial.

Tot atât era şi în 2003, când funcţiona impozitul progresiv, apoi a scăzut până la 40% pentru ca din 2009 să urce iar. Cota unică de 16% aplicată angajatului reprezintă doar o zecime raportat la cheltuiala angajatorului. Restul sunt contribuţiile sociale.

Când România este comparată cu ţările unde există impozit progresiv, apare o mare eroare de percepţie ca urmare a nivelelor ridicate, de 30-40%, pentru tranşele superioare de taxare. Diferenţa este însă că în cazurile respective CAS este plafonat, astfel că salariaţii nu ajung decât foarte rar să dea la stat mai mult de 50% din salariul lor. Majoritatea plătesc 20-30%, şi de aici rezultă medii mai mici chiar decât în România în ţări renumite pentru taxele mari, ca Suedia sau Danemarca.

De facto, România este tot într-o situaţie de taxare progresivă. Doar că salariul minim este taxat din start cu 40% (există şi acum unele deduceri) iar tot ce depăşeşte salariul mediu trece de 45% impozitare. În interiorul acestui interval rezultă media de 43%.

Problema pentru România este că toate aceste taxe – mari – se aplică la salarii oricum foarte mici. Cei care lucrează pe salariul minim preferă să lucreze, în cazul salariilor medii angajatorul are dileme legate de competitivitate iar salariile cu adevărat mari merg direct spre offshore-uri.

Rezultă efectul pervers că statul încasează foarte puţini bani din taxarea mare, pentru că doar patru milioane de români îşi mai au forme complete de angajare, din care jumătate lucrează la stat iar un sfert figurează doar cu salariul minim.

Această situaţie impune rezolvări urgente. Una este cea despre care se discută acum – reducerea CAS cu câteva puncte. Ea ar avea însă doar rolul de-a da un semnal pozitiv, pentru că adevărata relansare a pieţei muncii cere tăieri mult mai substanţiale, de ordinul zecilor de procente.

Poate că modelul statului social europen funcţionează, la limită, în ţări cu un nivel de dezvoltare care permite angajatului să trăiască bine şi cu jumătate din salariu. Însă pentru ţările emergente cum este România, acest nivel este otrăvitor. De altfel, în urmă cu 30-40 de ani când ţări ca Germania sau Franţa erau la nivelul economic de acum al României, ele aveau rate de impozitare a muncii sub 30% şi tocmai acest nivel mic le-a permis acumularea de prosperitate. Tot sub 30% sunt ratele de impozitare şi în ţările OECD care nu fac parte din UE – SUA, Australia sau Japonia.

În sfârşit, acest nivel, între 20 şi 30%, este indicat şi de majoritatea angajaţilor respectiv angajatorilor din România drept suportabil.

Pentru a junge la acest nivel, România ar avea nevoie de un plan gradual, pe termen lung, care să specifice exact paşii de urmat şi cum vor fi înlocuite pierderile imediate de venit.

Una dintre soluţiile propuse săptămâna aceasta de Comisia Europeană este impozitarea mai substanţială a proprietăţilor. O alta va fi, probabil, eliminarea cotei unice, măsură pe care FMI a cerut-o déjà în Ungaria, tot săptămâna asta.

Introducerea unui impozit progresiv peste sistemul de acum ar fi o gafă şi o nenorocire. N-ar face decât să trimită în faliment câteva sute de mii de familii plătitoare de rate la bancă sau să determine pe aproape toată lumea să declare salarii minime. O impozitare ridicată este dureroasă, dar reducerea de venituri e de-a dreptul inacceptabilă.

Însă impozitarea diferenţiată nu e automat o nenorocire dacă ne amintim care e de fapt modelul vestic şi îl aplicăm în mod înţelept. Mai exact, este vorba de neaplicarea impozitului şi a CAS simultan pe aceleaşi tranşe de venit.

Iată un exemplu: CAS total este de 25%, dar plafonat la primii 1000 de euro din salariu. În schimb, impozitul pe venit este progresiv: 0% pentru salariile mai mici 1000 de euro şi 25% pentru sumele care depăşesc 1000 de euro.

Pentru angajat, efectul vizibil este asemănător cu al unei cote unice. Indiferent cât câştigă, statul îi va reţine 25%. Însă angajaţii cu venituri mici şi medii îşi vor plăti doar propriile contribuţii. În schimb, pentru cei cu venituri peste medie se aplică şi impozitul clasic pe venit, a cărui pondere creşte odată cu salariul.

Angajaţii cu venituri mari ar putea spune că sistemul este nedrept, pentru că nu vor beneficia de pensie pe măsura contribuţiei.

Însă există şi pentru ei un avantaj, acela că – dacă nu au avut tot timpul venituri mari sau dacă în viitor ele vor scădea – pensia ar putea fi recalculată ca medie a întregii activităţi.

Pentru ca un astfel de plan – sau altul de natură să resolve situaţia – să poată funcţiona este nevoie însă ca oficialii publici să lase în urmă atitudinea de tipul „Ne gândim dacă să reducem CAS, nu ştim deocamdată când şi cu cât”. România are nevoie de un calendar larg asumat, care să poată depăşi ciclurile electorale, cu termene, ţinte şi scenarii, care să poată fi rezumat la o schemă logică de mărime A4.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou