ksmn3389l

Lucian Davidescu

De ce e Rău să deschizi o afacere în România

7 păcate capitale:

1.„Firma de apartament”. Eroarea de percepţie vine din faptul că Registrul Comerţului cere ca fiecare firmă să fie înmatriculată într-un spaţiu fizic imobiliar propriu. Evident, nu mai contează dacă e o cameră pustie. În realitate, firmele au nevoi cât se poate de diverse. Unele funcţionează în clădiri întregi şi reţele de sucursale, în timp ce pentru altele locul de muncă este „la domiciliul clientului”, „la volan” sau „la o cafea în oraş”. Cu adevărat relevante sunt doar două lucruri: juridic – adresa de corespondenţă, care poate fi proverbiala căsuţă poştală iar fiscal – adresa la care contabilul ţine documentele disponibile pentru control.


2.„Sereleul”. Asemănător cu prima, cu prezumţia că sintagma „răspundere limitată” ar presupune că varianta „esa” ar presupune „răspundere nelimitată”. În realitate, ambele forme juridice presupun răspundere limitată, ceea ce înseamnă că proprietarii răspund pentru datoriile companiei doar în limita capitalului investit. Constituirea ca societate pe acţiuni nu are legătură nici cu mărimea firmei. Un „sereleu” poate fi oricât de mare (de exemplu Metro România), iar un SA – oricât de mic.

3.„Ofşorul”. Existenţa unei firme offshore e un semn bun pentru Fisc – înseamnă că există şi o contra-parte onshore, deci ceva impozite tot se plătesc. Complicat pentru Fisc este atunci când firma offshore dispare iar locul ei este luat de vărul cel rău – contul bancar offshore, care de obicei este invizibil şi care lucrează doar cu alte conturi offshore pentru ca să fie sigur că nici un cent nu ajunge la stat. În realitate majoritatea „ofşor-urilor” sunt foşti antreprenori locali alungaţi de taxarea excesivă, abuzurile, corupţia şi nesimţirea unor state depăşite de vremuri, care încă mai cred că pot avea control teritorial exclusiv.


4.„Spălarea de bani”. Termenul e chiar mai volatil şi mai ambiguu decât cel de terorist. În primul rând, pentru că banii n-au nevoie să fie spălaţi. Sunt foarte buni aşa, murdari şi îi acceptă oricine în frunte cu Fiscul din orice ţară. În foarte rare cazuri, de obicei de politicieni, există nevoia reală de-a spăla bani. Atunci când se spune că cineva a făcut o afacere „doar ca să spele bani”, e o mare eroare. Nimeni nu iroseşte bani la vedere ca să-i spele. Pentru că poate foarte bine să-i păstreze aşa, murdari. Este mult mai frecventă operaţiunea inversă, prin care banii trebuie să se facă nevăzuţi fără a da de bănuit asupra destinaţiei lor.

5.„Specula”. Au plâns cu lacrimi de crocodil televiziunile de ştiri când au auzit că buticarul din Nu-ştiu-ce-sat-înzăpezit-Vale cerea 10 lei pe o pâine. Numai că preţul mare are rostul său, de-a raţionaliza consumul unei resurse care a devenit rară. Se poat dezbate că putea „să dea câte o pâine, ca să ajungă la toată lumea”. Însă preţul mare mai are un rost – tocmai acela de-a semnaliza că există un dezechilibru de cerere şi ofertă şi de-a stimula rezolvarea rapidă a problemei. Într-o ţară fără educaţie antreprenorială, concluzia e că negustorii „e hrăpăreţi”. Într-o ţară cu educaţie antreprenorială ar fi semn că se pot face bani: „Cine-mi dă câte trei lei să mă duc prin nămeţi, după pâine?”

6.„Intermedierea”. Cică intermediarii „care iau grosul” sunt de vină pentru preţurile mari. Cei care cred asta au o mare surpriză când producătorii care îşi integrează distribuţia cer cam aceleaşi preţuri. Chiar dacă ai făcut o economie, de ce să vinzi cu mai puţin decât poţi vinde? Dimpotrivă, intermediarul priceput – care negociază volume, controlează stocurile, balansează sursele de aprovizionare şi anticipează corect cererea – îşi poate permite să vândă chiar mai ieftin decât producătorul care încearcă să se ocupe de vânzări dar nu se pricepe. Preţul „la poarta fabricii” este într-adevăr mult mai mic, dar la el se adaugă şi costul de-a umbla din fabrică în fabrică.

7.„Exploatarea”. Unii sunt de părere că nu-i în regulă să ceri unui om muncă cât mai multă pe bani cât mai puţini, însă după definiţia asta cam toţi suntem exploatatori.
Când are de ales între două produse identice, nimeni nu are scrupule în a-l lua pe cel mai ieftin. chiar dacă el presupune muncă mai prost plătită. Chiar şi cine are scrupule, tot pe cel mai ieftin trebuie să-l aleagă, pentru că mai rea decât munca prost plătită de munca neplătită
Taximetriştii care afişează pe uşă 3,5 lei în loc de 1,4 sunt luaţi drept hoţi şi ocoliţi, deşi doar cu tariful respectiv ar putea obţine „un venit decent”. Desigur, cu condiţia să existe şi destui clienţi care să-i angajeze.
Dacă un instalator cere „100 de lei net”, adică „coane, eu atât vreau să-mi rămână în mână, nu mă interesează că tu mai scoţi 80 să dai la stat”, el va pierde contractul în faţa unuia care vrea „100 de lei”. Teoretic, al doilea nu va avea pensie la bătrâneţe. Practic, primul nu va avea nici pensie la bătrâneţe nici salariu acum, pentru că aşa a decis un „exploatator” care nici măcar nu e patron.
O bonă incompetentă sau nesimţită va primi un şut „în clipa asta”, chiar dacă teoretic codul muncii i-ar da şi ei dreptul la „respectarea procedurilor legale de concediere”, preaviz de 15 zile şi concediu medical iniţial pe banii angajatorului. Noroc că n-a fost vorba nici o clipă de contract de muncă!
Toate aceste atitudini sunt considerate fireşti de cei care trebuie să scoată banii din buzunar, însă atunci când ei înşişi cer banii respectivi de la „firmă” spun că-i exploatare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *