Riscograma

Finanţarea per elev şi per pacient: ghid de proastă utilizare

Înscrierea în şcoli încurajează mediocritatea.

Legea care prevede finanţarea per elev ar trebui să fie pusă în aplicare începând de anul acesta. Probabil chiar va fi, însă cu rezultate nule, pentru că un alt set de proceduri va anula presupusele efecte bune.

Înscrierea în clasa pregătitoare şi în clasa întâi a fost concepută astfel încât să uniformizeze numărul de elevi din şcoli, în ideea că şcolile bune vor fi şi mai înghesuite iar cele proaste şi mai pustii. Or, exact asta este ideea finanţării per elev: să răsplătească şcolile performante şi să le trimită în faliment pe cele proaste.

Sigur, ulterior câştigătorii vor putea prelua faliţii pentru a le folosi baza materială, însă păstrând propriul management şi propria reputaţie. „Şcoala” nu trebuie să se identifice automat cu un singur corp de clădire dintr-o locaţie precisă.

Nu se întâmplă nimic din toate acestea. Ba chiar mai rău, procedura nu va echilibra numărul elevilor în şcoli ci îl va dezechilibra, dar în mod absolut aleator.

Procedura de înscriere prevede trei paşi. În prima fază, copiii se înscriu exclusiv „în şcoala de circumscripţie”. În a doua fază, cei care nu au vrut şcoala de circumscripţie se înscriu la alte şcoli, unde pot fi admişi „în limita locurilor disponibile”. În a treia fază, cei care n-au găsit „locuri disponibile” se întorc în „şcoala de circumscripţie”. Evident, dacă ea este deja plină locurile trebuie suplimentate iar numărul exact nici nu poate fi anticipat şi nici nu se autoreglează într-un fel. E o adevărată loterie, în care câştigă şcolile nici-prea-prea-nici-foarte-foarte în dauna celor foarte bune şi a celor foarte proaste.

Cam la fel s-a întâmplat în cazul medicilor de familie. După ce autorităţile au constatat că şi-au atins scopul, unii medici având mulţi pacienţi iar alţii puţini, s-au răzgândit şi au plafonat fie numărul de pacienţi fie sumele decontate. Evident, în felul acesta a dispărut motivaţia medicilor convingători de-a lua pacienţi în plus, asigurând astfel clienţi pentru ceilalţi. Totul, în numele unei false griji a statului pentru pacienţi, că „n-au timp medicii de ei”. Desigur, pretenţia statului că ştie mai bine cât de satisfăcut este un om de serviciile pe care le primeşte este cel puţin stupidă.

Poate că unii preferă să aibă un medic foarte bun chiar dacă îl vizitează o dată la cinci ani. Poate că alţii preferă să stea la consultaţie cinci minute şi să primească o trimitere corectă şi o recomandare bună, decât să piardă jumătate de oră şi să primească o aspirină. Poate că alţii, dimpotrivă, preferă să vină regulat la cabinet „ca să stea liniştiţi”. Iar cei nemulţumiţi de aşteptare sau de calitatea serviciilor pot oricând să se mute din proprie iniţiativă.

Pentru că toate lucrurile acestea nu se întâmplă, exact cei mai buni dintre medicii primari pleacă din ţară.

Cei fără pacienţi se descurcă cu bani mai puţini, deşi soluţia pentru ei ar fi să se angajeze la câte un medic de succes, de la care să mai fure meserie.

Câştigă şi de data asta cei care reuşesc să jongleze cu cifre mari, atenţie selectivă şi deja-clasicele rebate-uri de la producătorii de medicamente: mediocrii.

Lucian Davidescu

Caută ce am mai scris

Află când scriem ceva nou