Riscograma

Poate că e timpul ca pensia privată să nu mai fie obligatorie…

…ci facultativă

– Bulă, de ce ai nota scăzută la purtare?
– Pentru că am ajutat o bătrânică să treacă strada.
– Dar asta e o Faptă Bună!
– Este, numai că ea nu voia să treacă strada.

Dacă strângi 3% dintr-un salariu minim brut, pensia garantată după 40 de ani de muncă nu depăşeşte 50 de lei pe lună. Sigur, există şi posibilitatea unor dobânzi fabuloase în tot acest timp, dar există şi riscul ca toţi banii să dispară. În al doilea caz rămâne doar garanţia-sumelor-depuse, neindexate-cu-inflaţia, minus-comisioanele-de-administrare, doar-dacă-tot-statul-mai-are-bani-s-o-achite. Cam mulţi „dacă” pentru o sumă atât de mică. Măcar de la bancă îţi poţi retrage banii în caz de panică. La fondul de pensii poţi doar să-i muţi dintr-o parte în alta, cu „penalităţi” de fiecare dată în speranţa că vei nimeri „cel mai bun cal de la fabrica de clei”.

Sigur, nu trebuie ignorat scenariul fericit, în care activele vor continua să crească ca Făt-Frumos cu 10% pe an şi ne vor face pe toţi milionari. Însă şi acest scenariu include o „Lebădă Neagră”, adică un risc dificil de anticipat dar uşor de explicat: Economisirea exclusiv financiară într-un context de îmbătrânire a populaţiei face posibil un fenomen puternic inflaţionist la scadenţă. Concret, dacă mulţi bătrâni licitează pentru munca şi serviciile a puţini tineri, nu mai contează câţi bani au la dispoziţie: va trebui să dea din ce în ce mai mulţi bani pentru o calitate a vieţii din ce în ce mai mică. În acest caz, mult mai inspirate sunt investiţiile materiale în stare să facă viaţa mai ieftină şi mai uşoară.

Pensiile private au fost un proiect corect la momentul iniţierii lor. Scopul principal era ca într-un orizont mediu de timp să înlocuiască cea mai mare parte a sistemului public de pensii. Însă statul hrăpăreţ n-a reuşit să se ridice la nivelul aşteptărilor iar criza, cu toate schimbările pe care le lasă în urmă, a pus capac. Era vorba ca sumele retrimise către fondurile private să crească accelerat în timp ce contribuţiile ar fi scăzut chiar mai repede iar statul s-ar fi folosit de creşterea economică pentru a înlocui sursele de venit necesare pensiilor aflate în plată. Nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat, iar acum lucrurile băltesc într-un impas imposibil de depăşit.

Impozitarea mare a muncii ţine jos numărul celor care contribuie. Numărul mare de pensionari – la termen, speciali, sociali şi anticipaţi – nu permite privatizarea imediată a sistemului. Iar sumele virate către pensia privată, deşi prea mici pentru a asigura ceva, sunt destul de substanţiale încât să facă taxarea muncii şi mai greu de suportat. În condiţiile în care pensia de stat oricum nu va mai exista din motive naturale iar pensia de stat va fi neglijabilă, viitorii pensionari au în faţă două probleme şi nicio rezolvare.

Singura ieşire fezabilă în acest moment este reducerea taxării muncii cu orice preţ, chiar şi dacă e vorba de mărirea altor taxe, austeritate severă sau desfiinţarea unor privilegii care în momentul acesta le mai sunt de folos doar administratorilor şi, în cel mai bun caz, inutile beneficiarilor. Atenţie, nu vorbim de desfiinţarea pensiilor private ci de desfiinţarea obligativităţii pensiilor private. Cine vrea să plătească în continuare poate să plătească, însă avantajul este că dispare efectul pervers: nu va mai vedea asta ca pe un motiv de-a evita un contract de muncă. Cine nu mai vrea să plătească o face pe propria răspundere, avantajul său fiind că ştie asta încă de la început. Socialismul de dreapta e doar o falsă rezolvare, la fel ca şi cel de stânga: „majoritatea” s-a înşelat de prea multe ori ca să mai poată fi luată în serios.

Sigur, există contra-argumentul că fondurile de pensii au investit nişte bani pentru a ajunge aici. Sigur, au investit teribil de mult în marketing şi poate au investit şi pentru a putea arăta nişte randamente neverosimile (pe volume mici, totuşi) în primii ani. Dar dacă au crezut că statul poate înlocui nevoia de-a avea agenţi de vânzare convingători, atunci s-au înşelat. Banii sunt ai patronilor şi ai angajaţilor aşa că lor ar trebui să le aparţină decizia finală despre cum să fie folosiţi. Nici statul nu este dator să plătească despăgubiri pentru o decizie care s-a dovedit neproductivă, ci poate cel mult lobbyştii care au rugat statul să croiască legile într-un anume fel.

Pensiile private pot fi încurajate în continuare prin deductibilităţi, cât timp decizia este absolut liberă. Ba chiar fondurilor de pensii li se pot face concesii substanţiale în cadrul procesului de reducere a CAS. De exemplu, mărirea iniţială până la 10% a cotei virate, urmată de un proces de tip „opt-out”, adică se retrage doar cine vrea în mod expres. Un exemplu: dacă statul adună suficiente resurse pentru a reduce subit impozitarea muncii de la 45% la 30%, poate propune următorul scenariu: reducere iniţială la 40%, din care 10 puncte se duc, din oficiu, la pensia privată. Angajaţii pot alege să păstreze banii dar cei mai mulţi vor fi tentaţi să-i lase să se adune, alături de sumele deja-acumulate în ultimii ani.

Tot la capitolul contribuţii obligatorii pot fi incluse şi capitole noi, de exemplu sporurile pentru grupele de muncă sau contribuţii suplimentare pentru pensionarii „speciali” ai statului. Este normal ca judecătorii pensionari, care au decis că la pensiile lor nu se umblă, să-i taxeze doar pe judecătorii în activitate. De CAS-ul colectat în plus se pot ocupa bine-mersi casele private. La fel şi în cazul securiştilor care ies la pensie la 40 de ani, răpuşi de plictiseala de-a asculta mereu aceleaşi telefoane.

Dintr-o astfel de schimbare de abordare, fondurile de pensii private ar avea – net – mai mult de pierdut. Însă individual vor fi şi câteva, cele mai performante şi mai convingătoare, care vor ieşi pe plus. Dintre contribuabili, vor fi destui cărora le lipseşte disciplina financiară de-a acumula pentru cei 50 de lei în plus la pensie. Însă majoritatea abia atunci vor putea spera la o pensie.

Lucian Davidescu
EXITCARD