Riscograma
Lucian Davidescu

Bona filipineză şi traseul lui Victor Ponta de la „nemernic” la „erou”



Aceeaşi veche dezbatere: să imporţi sau nu.

Victor Ponta a fost trecut, în doar 24 de ore, prin toate stările de agregare morală – de la nemernic la erou – pentru „bona filipineză”. Substratul e aceeaşi melodramă eternă dintre „egoistele” importuri şi „altruistul” patriotism economic. Poziţiile dogmatice sunt bine-ştiute, însă există şi o interesantă convergenţă „stânga”-„dreapta” al cărui liant este libertatea.

 

…individuală…


Bona filipineză este ultima persoană care are vreo vină în povestea asta. Face o muncă cinstită, onorabilă. Spre deosebire de Ponta şi Anastase, bona filipineză nu e o persoană publică. Iar ideea că ”ar ocupa locul de muncă al unei femei românce fără serviciu” este absolut aberantă. Un raţionament similar cu al unor francezi, britanici, nemţi, italieni despre bonele românce. Rasism şi naţionalism în cea mai pură formă.
(…)
Dacă există frustrări naţionale (şi, uneori, pe bună dreptate) legate de modul în care suntem văzuţi şi trataţi de către anumiţi occidentali, ar fi cazul să nu răsfrângem acelaşi tratament asupra alogenilor din propria ţară (sindromul ”plutonierului prost”, care se simte dator să treacă noii recruţi prin toate umilinţele prin care a trecut şi el).

 

… sau economică.


Dacă Walter Block ar fi acum în Bucureşti (…), el ar fi spus că Victor Ponta este un erou. De ce? Schimbul (comerţul) sunt benefice naţiunii în ansamblu, aşa cum sunt fiecărui individ. Imaginaţi-vă că românilor li s-ar interzice să angajeze bone din Filipine, pe motiv că “Aşa salvăm locurile de muncă”. Atunci, în aceeaşi logică, politicienii care candidează la nivel local ar trebui să restricţioneze tranzacţiile între cetăţenii români din diverse judeţe sau oraşe. De exemplu, candidatul la primăria capitalei Silviu Prigoană ar trebui să le tragă un “plici” peste cârcă agricultorilor care vin să îşi desfacă legumele pe tarabele sau în supermarketurile din Bucureşti: aşa ar putea fi stimulate crearea de locuri de muncă în Bucureşti, anume în tarlalele cu cartofi şi leuştean care ar putea fi sădite între blocurile din Drumul Taberei sau pe balcoanele blocurilor din Pantelimon. Ba mai mult, candidatul de la sectorul 3 Liviu Negoiţă ar trebui să toarne borduri şi asfalt doar cu firme din sectorul 3, altminteri creează locuri de muncă în sectorul 1 sau în altă parte, ceea ce ar fi o adevărată ruşine… sectorială.

 

Cum se explică atunci atitudinea protecţionistă, la rândul ei caracteristică atât „stângii” cât şi „dreptei”? Are ea vreun merit? Se poate argumenta că da. Contează măsura.

Avantajul mare şi direct al importului este câştigul de eficienţă. Câştigă şi individul, care cumpără mai ieftin, dar şi grupul. Istoric, comerţul internaţional nu a redus ci a ridicat bunstarea. Ba mai mult, a ajutat la răspândirea tehnologiilor, a culturii şi a civilizaţiei. Iar migraţia muncitorilor – care nu mai găseau spaţiu pentru a atinge maximum de creativitate şi productivitate – a construit cea mai mare putere a momentului.

Există însă şi un alt parametru în această ecuaţie. Este vorba despre avantajul proximităţii. Motivul pentru care apare migraţia către locuri mai prospere este tocmai acela că banii circulă radial, din aproape în aproape. Acesta este motivul pentru care un muncitor necalificat într-o ţară prosperă trăieşte de câteva ori mai bine decât unul dintr-o ţară înapoiată.

Chiar dacă productivitatea lor e egală şi nici unul nu a contribuit substanţial – în bine sau în rău – la situaţia ţării sale.

Din acest motiv, există un mic avantaj atunci când banii sunt cheltuiţi mai aproape. Pentru că posibilitatea ca ei să se întoarcă la cel care i-a cheltuit este mai mare.

De exemplu, este perfect raţional să preferi să cumperi ceva de la un membru al familiel în ideea că „banii rămân în familie”. Însă dacă diferenţa de preţ trece de 10-20%, începi să te întrebi: oare îi fac un bine ajutându-l să vândă ceea ce nimeni altcineva nu va cumpăra?

Regula se poate aplica radial, cu „adaosuri acceptabile” din ce în ce mai mici. Cumperi de la vecin pentru câteva procente în plus, pentru că este probabil ca şi el să cumpere ceva de la tine. Preferi „mărfurile autohtone” dacă sunt exact la aceeaşi calitate şi la acelaşi preţ ca cele din import, pentru că se vor întoarce ceva mai mulţi lei. Este o atitudine umană perfect raţională, cu condiţia să fie graduală.

Până la un prim punct, există un beneficiu direct. El nu poate fi calculat exact, însă putem presupune că este foarte mic. De exemplu, dintre Loganul făcut la Piteşti şi cel făcut în Maroc, primul este alegerea raţională, egoistă.

Apoi există un interval unde se pot obţine beneficii doar în interiorul unei dinamici sociale favorabile. Să presupunem că Loganul românesc este mai scump cu 100 de euro. Dacă doar puţini îl aleg, atunci ei au de pierdut iar economia nu are de câştigat. Dacă se formează o masă critică suficientă de clienţi care să îl cumpere voluntar, acceptând conştient preţul mai mare, atunci e posibil ca toată lumea să iasă în câştig. Marea problemă a acestui scenariu este că vor ieşi în câştig şi mai mare cei din categoria minoritară, care au dat şi 100 de euro mai puţin şi au şi cules roadele generale. Asta face ca dinamica socială să fie complet dezechilibrată: toată lumea vrea în categoria a doua, ceea ce – evident – nu se poate. Caz clasic de teoria jocurilor. Rezolvarea pentru această situaţie nu este constrângerea – care face şi mai mult rău – ci caracterul, dacă există destul.

Există şi al treilea interval, al generozităţii pure. Poate unii vor alege să dea cu 1000 de euro mai mult pentru o maşină doar pentru că e românească. Știu că banii nu li se vor întoarce decât parţial, dar este dreptul lor legitim să facă asta.

Și evident să nu o facă, dacă nu vor.

În al patrulea interval, deja generozitatea devine periculoasă, exact ca în exemplul de la început. Dacă alegi sau eşti forţat să dai bani prea mulţi pe lucruri proaste – nu îţi faci un favor nici ţie, nici altora: doar ajuţi să supravieţuiască sărăcia şi calitatea proastă.

Hyde Park