EXITCARD

absorbtie-fonduri-ue

Lucian Davidescu

Norocul Poloniei în 2013: un sat pe nume România

Țeapa fondurilor europene şi cine se bucură de ea.

În momentul maxim al dezmăţului cu fonduri europene, când ajunseseră să fie construite parcuri la ţară, primarii de comună dădeau explicaţii de cel mai cinic bun-simţ: „dacă nu cheltuiam banii, îi pierdeam”. Logica asta funcţionează, aproape fără excepţie, până la cel mai înalt palier al administraţiei româneşti.

Și este, de la un punct, singura posibilă.

Mai exact, de la punctul în care scopul principal al banilor europeni a fost ratat. Banii sunt pentru a ajuta ţările mai puţin dezvoltate să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate. În lipsa proiectelor care să ajute acestui scop, este bine măcar ca banii să ajute contul curent, adică să intre şi să circule în economia locală. În România nu se întâmplă nici măcar atât, pentru că proiectele nu sunt doar inutile – ca peste tot – dar şi prost-întocmite.

Promiscuitatea financiară e atât de mare încât un leu furat şi irosit ajunge infinit mai valoros decât un leu nefolosit şi returnat. Doar sunt banii UE! Sau nu?

Pentru România, afacerea fondurilor structurale părea de nerefuzat. Exerciţiul financiar 2007-2013 presupune contribuţii puţin peste 10 miliarde de euro şi încasări de aproape 20 de miliarde. Teoretic, un cadou de 10 miliarde făcut României.

Practic, 7 miliarde de euro au fost deja plătite în timp ce încasările de până acum sunt la 1,5 miliarde. Chiar şi în cele mai optimiste scenarii, planurile de la început sunt date complet peste cap: România va plăti doi euro pentru fiecare euro încasat, adică din cele 10 miliarde plătite se va alege cu cel mult 4-5.

Însă acest calcul se referă strict la situaţia contabilă. Pentru că economic lucrurile stau mult mai rău.

Care este valoarea reală a unui parc de 100.000 de euro construit în pădure? Dar a unui curs de calificare în care toate gospodinele din vreun sat au fost învăţate să facă pe secretarele? Dar a unei investiţii agricole ale cărei costuri au fost umflate, din start, de câteva ori? Răspunsul exact este greu de dat, însă o aproximare de bun-simţ plasează valorile periculos de aproape de zero.

Sigur, POSDRU este cireaşa de pe tortul risipei. Măcar un drum trebuie obligatoriu construit, iar băncuţele din pădure pot fi refolosite în scopuri mai bune. Însă din deplasările, diurnele, cursurile şi conferinţele despre „resurse umane” nu mai rămâne chiar nimic.

În cifre, lucrurile se văd foarte clar. De la intrarea în UE, gradul de ocupare a forţei de muncă a scăzut iar şomajul s-a dublat. Nu aderarea este de vină, dimpotrivă ea a ajutat să ţină cifrele jos. Dar nu prin intermediul mecanismului intervenţionist numit POSDRU ci prin cel liberal al libertăţii circulaţiei persoanelor şi forţei de muncă.

Ironia este că acesta din urmă nu presupune costuri directe, în timp ce primul este finanţat din taxe mai mari, care distrug locuri de muncă la nivelul Uniunii.

Însă ironia şi mai mare este că experienţa acestui prim exerciţiu bugetar nu ne va ajuta ci ne va încurca şi mai mult. Principiile bugetare ale fondurilor structurale spun că ţărilor care au cheltuit bine li se mai dă iar celor care nu prea s-au descurcat li se mai ia. Poate chiar mai devreme de bugetul 2014-2020. În primul caz este Polonia, care până la sfârşitul anului acesta termină de absorbit tot – 100%! – şi se pregăteşte să ceară mai mult, pentru că nu mai are ce cheltui şi în 2013.

În situaţia a doua este România, care fără să ştie se pregăteşte să ajute Polonia afară din acest impas economic.

EVZ

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *