EXITCARD

worm

Lucian Davidescu

Monstrul legislativ românesc: Ougéul

Și cum s-ar mai putea rezolva dilema prezentării sau neprezentării la vot.

Monstrul constituţional pe nume „Ordonanţă de Urgenţă” a arătat de ce e capabil, încă o dată (prima dată a fost cazul ameţitor în care Curtea Constituţională a decis că pensiile au fost taxate neconstituţional, dar că ce s-a luat timp de un an NU trebuie dat înapoi).

Regulile de validare a referendumului pentru demiterea preşedintelui au fost schimbate la filtrul constituţional.

Însă, tot constituţional, ele nu prea se pot aplica pentru o procedură deja-pornită. Decizia finală despre care prevederi operează şi care sunt nule îi va aparţine tot Curţii Constituţionale, care trebuie să ia act de rezultat. Dacă prezenţa va fi sub 50% iar preşedintele nu va avea majoritate, decizia va fi cea mai complicată de până acum, indiferent în favoarea cui ar decide.

Dar probabil că de un astfel de şoc este nevoie pentru ca Ordonanţele de Urgenţă să fie eliminate definitiv, cu tot cu consecinţele lor monstruoase.

În rest, pentru următoarele referendumuri va fi clar care lege se aplică: cea care cere prezenţă de 50%+1. Legal, decizia CCR este destul de solidă şi de echilibrată. Elimină abuzul prin care demiterea preşedintelui era posibilă doar cu votul favorabil a jumătate din numărul de alegători, adică imposibilă. Elimină abuzul – de semn contrar – prin care era posibilă chiar şi cu un singur vot. Spre deosebire de alegeri, care nu au cvorum de validare pentru că sunt inevitabile, referendumul este opţional aşa că este normal să fie statutat un prag de interes.

Totuşi, formula aceasta provoacă o dilemă teribilă pentru cei care ar vrea să voteze împotriva suspendării: Să mergi la vot, riscând astfel ca votul tău contra să se transforme în vot „pentru”? Sau să boicotezi prin neparticipare, cu riscul ca votul pentru suspendare să pară disproporţionat şi fără certitudinea că măcar scopul va fi atins?

CTP propune un scenariu extrem, în care toţi cei care se opun demiterii se înţeleg să stea acasă, pentru a demonstra că formula asta încurajează neparticiparea. De fapt, ăsta ar fi probabil un scenariu bun. În realitate, dinamica socială nu va permite niciodată o astfel de înţelegere, astfel că nici cei care hotărăsc să meargă la vot, nici cei care stau acasă nu-şi pot atinge scopurile. Caz clasic de teoria jocurilor.

Cum se poate rezolva situaţia? CTP o ia pe câmpii: „Acesta putea fi rezolvat prin impunerea si a unei limite minime obligatorii de voturi în favoarea lui Traian Băsescu, să zicem 3 milioane, ca să evităm situaţia în care, cu, de pildă, 6 milioane de voturi contra şi 1 milion de voturi pentru, dl Băsescu se întoarce totuşi la Cotroceni.”

Pragul e complet arbitrar şi pus unde nu trebuie. Ar exista însă o soluţie validă matematic: demiterea să se poată face cu jumătate+1 din jumătatea+1 a alegătorilor. Astfel, dacă din cele 18.000.000 de alegători înscrişi 4.500.001 votează pentru demitere, pot fi presupuse 4.500.000 voturi teoretice contra astfel încât cvorumul este asigurat fără ca drepturile să fie afectate. Dacă fie pragul nu este atins, fie voturile contra demiterii sunt mai multe, atunci preşedintele rămâne în funcţie. Toţi alegătorii vor fi motivaţi să participe, fără riscul de-a regreta această participare.

Însă pe cât e de validă matematic, pe atât de ineptă este o soluţie de acest gen din punct de vedere juridic.

Nici logica, nici legea – singure – nu mai pot face la loc oalele sparte după o întrecere de ticăloşii.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *