EXITCARD

ghetou

Lucian Davidescu

Incendierea unei ţări favelizate: cum au ajuns românii să accepte ghetoul ca stil de viaţă

Este greu de înţeles cum de ar accepta cineva să plătească zeci de mii de euro pentru a locui la standarde de ghetou – începând de la confortul personal şi terminând cu riscurile vitale.

Bizareria autodenumită – cu un umor involuntar greu de egalat – „Confort City” este purtătorul de stindard al acestui fenomen.

„Ansamblul” a fost terminat la începutul crizei iar bunul-simţ spunea că va rămâne un monument dezolant al agriculturii ilfovene abandonată pentru iluzia „perspectivelor imobiliare”.

Trei ani mai târziu, flăcările l-au surprins ocupat aproape în întregime.

Ce a putut determina mii de oameni – teoretic membri ai firavei clase de mijloc, pentru că doar rata lunară costă cât un salariu mediu – să îşi cumpere locuinţe acolo, împotriva tuturor evidenţelor? „Prostia” e răspunsul facil, dar nu prea mulţumitor. Cu siguranţă că aceiaşi oameni, în alt context, ar fi ştiut să se comporte altfel. Să vedem…

1 …ce alternative aveau: Poate că Oraşul Confortului este cea mai proastă alegere, dar sunt celelalte mai răsărite? Păi Pipera, epicentrul bulei imobiliare, e la capătul unui bulevard cu o bandă de circulaţie pe sens. În „crema-cremei” Herăstrău ferestrele de bloc la 5 metri faţă-înfaţă par un detaliu atent gândit de urbanişti. Preţurile însă sunt de două până la cinci ori mai mari decât la groapa Glina.

2 …cu ce puteau compara: Cu cele câteva cartiere rezidenţiale interbelice vag-decente, ocupate de jumătate de secol de nomenclatura comunisto-securistă? Sau cu ghetourile muncitoreşti construite la apogeul schizoidiei comuniste, care interzicea avorturile exact în timp ce încerca să ţină suprafaţa locativă pe persoană cât mai jos posibil? (Abia după ce ajunsese în agonie, regimul ceauşist a învăţat corelaţia dintre natalitate şi confortul locativ, dar primii beneficiari au fost tot privilegiaţii sistemului – de unde inflaţia de beizadele de azi).

3 …la ce mai puteau spera: Păi nu la mare lucru. O fi rău să stai acolo unde sunt topite oasele de maidanezi, dar ei oricum aleargă liberi prin tot oraşul.

Poate că parcarea e prea mică pentru a intra pompierii, dar oriunde există câte unul care crede că-i dreptul lui nobiliar să-şi lase maşina pe banda a doua, „pentru că nu face primăria parcări”. Sigur că o şandrama ca asta poate să ia foc sau să cadă la cutremur. Dar există vreo garanţie că o şandrama scumpă e ferită de acest risc? Sau că vreun bloc comunist „făcut cu simţ de răspundere” nu e în realitate compromis de un tâmpit de la parter care şi-a dărâmat pereţii de rezistenţă? Când toate aceste lucruri par să se meargă din rău în mai rău, a sta în mijlocul unui maidan care poate peste 10 ani va deveni mijlocul unui orăşel nou (mai degrabă nu) începe să pară o alegere raţională.

4 …cine altcineva a contribuit: Responsabilitatea constructorului şi a autorităţilor e implicită, dar mai existau şi alte filtre care au fost scurtcircuitate. Băncile au sperat că pot credita orice fără riscuri. Asigurătorii stau după pleaşcă gen „poliţa obligatorie”, care le permite să încaseze dar să nu plătească nimic. Arhitecţii şi urbaniştii semnează orice, dar se dau loviţi de moarte când aud de proiecte standardizate – care ar ajuta oraşele să arate mult mai coerent decât acum.

5 …„ce a făcut statul”: Păi pe lângă emiterea iluzoriilor „autorizaţii” şi „normative”, a făcut deja exact ce a ştiut mai bine: să pună gaz pe foc! A răsplătit prostia dezvoltatorilor, mutând riscul pe umerii cumpărătorilor şi al contribuabililor prin E România too big to fail?" target="_blank">celebrul program de „stimulare” a nu-se-ştie-foarte-bine-ce: „Prima Casă”.

EVZ

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *