EXITCARD

datorii-oltchim

Lucian Davidescu

Lungul drum al Oltchim de la „Perla Coroanei” la „Mormanul de Fier Vechi”

Jale mare pentru Oltchim, ale cărui şanse de supravieţuire sunt tot mai aproape de zero! Momentul Dan Diaconescu a zgândărit nostalgii care păreau adormite.

În anii 80, România se putea lăuda cu una dintre cele mai mari producţii petrochimice din Europa, dar şi cu vreo şase milioane de capete de vită. Simbioza dintre agricultură şi industrie era strânsă, iar rezultatul net – nul.

În magazine, laptele se vindea pe cartelă iar carnea de vită – deloc. Banii veniţi din exportul lor plăteau ratele pentru „industrie”, care nu le putea plăti singură.

Pentru că în contabilitatea comunistă pierderea era interzisă iar cursul valutar nu exista, se inventase un ajustor sinistru: „cursul de revenire din operaţiunile de export”. Orice produs local era orientat preponderent spre export, indiferent de preţul care putea fi obţinut. Dacă preţul era la o treime din costuri, se calcula pur şi simplu un „curs de revenire” de 60 de lei pe dolar faţă de 20 de lei, cel oficial. Paguba era acoperită de carnea de vită, grâne şi alte câteva produse nu erau „refuzate la export”. Pentru regim, important era că a încasat un dolar. Pentru „oamenii muncii”, asta însemna pagubă, tradusă explicit prin foame.

De aceea, e de înţeles nostalgia pentru ceva construit cu atâtea sacrificii şi felul în care ea a reuşit să supravieţuiască vreme de două decenii, aproape cât legendarul partizan japonez Onoda, care nu aflase că războiul s-a terminat. Însă e de neînţeles halucinaţia celor care au crezut că un model economic prost poate supravieţui după vechea reţetă – chiar dacă văcuţele finanţatoare se împuţinaseră cu două treimi. Rând pe rând, fabricile ceauşiste au trecut prin „trilema FMI”: rentabilizare, privatizare sau închidere.

Cea din urmă a mers cel mai uşor iar prima aproape deloc. Oltchim a reuşit să tragă de timp 20 de ani. Pierderile au ajuns la zeci de milioane de euro pe an iar datoriile – la 700 de milioane. Căpuşele prosperau! Serviciile „secrete” au scris aproape 200 de rapoarte despre ce se întâmplă acolo, fără nici un rezultat. (Ce-o fi aşa secret în ele? Să le facă publice, să afle şi poporul contribuabil!). Ziarele au scris mii de articole despre cine şi cum fură, dar de fiecare dată dezvăluirile au pălit în faţa raţiunilor „strategice”.

În cele din urmă s-a confirmat şi în acest caz una dintre „profeţiile” tranziţiei româneşti. Că industria comunistă era un morman de fier vechi. O profeţie optimistă de altfel: dintr-un morman de fier vechi, o minte dibace poate alege lucruri care să valoreze mai mult decât trag la cântar, poate recupera lucruri pe care fostul proprietar n-a ştiut să le folosească sau poate asambla maşinării funcţionale (de exemplu, China importă un milion de tone de deşeuri metalice în fiecare lună, în principal din SUA, şi le procesează cu profituri substanţiale).

Industria în sine nu valora mare lucru, dar putea fi refolosită baza industrială construită în comunism – infrastructură, deprinderi tehnice şi etică a muncii, chiar aşa precare cum erau.

A fost preferată abordarea orgolioasă, în care industria era o „coroană” iar orice combinat falimentar din contrucţie – o „perlă”.

Păi în aşa o peşteră de-a lui Ali Baba, fireşte că s-au aciuat numai hoţi.

EVZ

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *