EXITCARD

mester-carmaciul

Lucian Davidescu

România Centrifugă

Economia românească merge acum ca o maşină de spălat defectă: se zgâlţâie, huruie, stropeşte totul în jur şi curentează pe oricine încearcă să se apropie.

Lichidarea combinatelor Mechel – companie care pierde astfel toţi banii investiţi în România – după o modă deschisă de Nokia dar cu mai multe confirmări de parcurs, ridică din nou întrebarea „ce se întâmplă?”. Economia românească ar fi avut toate avantajele pentru a ţine aceste investiţii şi pentru a atrage altele – apartenenţa la UE, costurile mici, potenţialul mare de creştere internă.

Anii 2000 au profitat la maximum de aceste avantaje. România intrase într-un regim de recuperare rapidă a decalajelor. Investitorii agresivi – „aventurierii” – veneau cu sume mari pentru profituri pe măsură, asumându-şi riscurile de Est Sălbatic. Pasul firesc pentru al doilea deceniu era valul investitorilor conservatori – „coloniştii” – care să înveţe din experienţa şi greşelile predecesorilor şi să îşi parcheze capitalul pe termen lung. Au fost câţiva astfel de colonişti timpurii – cele mai importante exemple sunt producătorii auto şi de componente, care au sute de fabrici şi angajează 200.000 de români. Singuri, ei formează o industrie de export mai puternică decât toată industria comunistă la un loc şi s-au aşezat aici ştiind că le va fi foarte greu să mai plece. Dar nu imposibil. Iar dacă lucrurile continuă după stilul în care au început, e chiar inevitabil.

Fără bani, România se va usca de tot. Dacă în 2008, investiţiile atingeau un vârf de 9 miliarde de euro, în 2012 ele se prăbuşiseră până la 1,6 miliarde şi nu dau nici un semn să revină. În loc să vină investitori noi, au început să plece şi cei vechi. „Piaţa e în China” se scuză Nokia, „Nu prea mai vindem” se plânge Mechel, justificări perfect adevărate din punct de vedere al companiilor. Dar care nu ajută cu nimic. România a mai trecut printr-un val de plecări, atunci când fabricile de textile „în lohn” venite la sfârşitul anilor ’90 au realizat că nu merită să mai rămână. Însă atunci a avut ce pune în loc. Motivele? Unul extern: banii bălteau pe pieţele internaţionale şi trebuia să fie investiţi undeva. Dar şi unul intern – de bine de rău, existau nişte mecanisme care să echilibreze lucrurile. Toate au dispărut şi au fost înlocuite de situaţii imposibile. Acum, orice ar încerca România să facă, efectele perverse le întrec pe cele pozitive.

1. Faţă de începutul crizei, economia s-a prăbuşit şi nu şi-a mai revenit. Încasările şi cheltuielile statului au crescut de la an la an (chiar şi în 2010 cu tăierile de salarii). În timpul ăsta, inflaţia totală a ajuns la 24%, lucru care înseamnă că standardul de viaţă al românilor care nu sunt conectaţi la banii publici a scăzut cu un procent echivalent. Până la sfârşitul anului, cifra va fi undeva pe la 30%. În termeni economici, mizeria asta se numeşte stagflaţie – o situaţie monetară fără ieşire: dacă banca centrală micşorează dobânda ca să alimenteze economia, inflaţia o ia razna. Dacă măreşte dobânda ca să controleze inflaţia, o ia razna şomajul. Cum milioanele de români rămaşi pe drumuri îşi găsec mai repede de muncă în Vest, vedem un prim efect de centrifugare. Ba chiar una selectivă, a celor mai pregătiţi, competenţi şi eficienţi.

2. Când ai simultan o problemă cu competitivitatea forţei de muncă, a şaptea cea mai mare taxare a muncii din lume, un acord cu FMI care nu te lasă să reduci taxarea muncii şi guverne care oricum o măresc (Boc – CAS, Ponta – CASS), poţi să faci un cocteil molotov pe care să-l vâri pe gâtul sistemului de pensii, gata aprins. Firmele concediază sau angajează „la gri”, angajaţii pleacă sau nu plătesc, puţinii rămaşi capătă poveri în plus şi ciclul se reia. Baza de pornire a fost deja micşorată de problema de la punctul 1, astfel că implozia inevitabilă a asigurărilor sociale va veni mult mai devreme de termenul „matematic” 2030. Iar dacă mai apare şi un ministru al sănătăţii convins că banii de asigurări de sănătate sunt „ai statului”, devine previzibilă încă o implozie.

3. Tot acordul cu FMI este cel care a triplat datoria publică şi a adus România în situaţia dea căuta să se finanţeze şi refinanţeze de 50 de miliarde de euro în doar doi ani. La cum arată bugetul acum, dobânzile din 2013 vor fi cel puţin egale cu deficitul bugetar, ceea ce înseamnă că statul va avea „excedent primar” sau mai concret se va împrumuta doar pentru a plăti dobânzi. Cei care susţineau cândva „deficitul pentru dezvoltare” (a propriilor vile şi apartamente din Monaco, probabil) ar trebui să intre acum în pământ de ruşine şi eventual să nu mai iasă, de vreme ce dezvoltarea nu a mai apărut dar dobânda devine cheltuială curentă pentru decenii de acum încolo.

Pe care ar trebui s-o plătească cei de la punctele 1 şi 2, după cum urmează: cei plecaţi – dacă mai vor, cei rămaşi – dacă mai pot.

EVZ

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *