EXITCARD

inflatie-2009-2012

Lucian Davidescu

Bun venit în Stagflaţie!

„Relaxarea” politicii monetare: cauze, efecte şi cum s-a ajuns aici

Sugestia lui Mugur Isărescu cum că urmează o perioadă de reducere a dobânzii de politică monetară va avea un singur efect net: să cârpească bilanţurile băncilor. În rest, nimic.

Cauzele:

După ce Banca Japoniei a dat tonul tipăririi de bani cu o viteză chiar mai ameţitoare decât cea de până acum, Fed a intrat în cursă, apoi BCE. Cea din urmă a tăiat dobânda de politică monatară la 0,5% iar pe cea pentru depozitele voluntare la 0, sugerând că n-ar avea o mare problemă să o ducă chiar şi pe minus. În contextul ăsta, BNR poate spera să-şi ţină leul puternic la costuri mai mici.

Efectele:

Nici vorbă ca economia să se finanţeze mai ieftin, pentru că numărul celor care simultan pot şi vor să ia împrumuturi este foarte mic, indiferent de dobândă. În schimb, băncile se vor finanţa mai ieftin şi vor păstra cât pot de sus dobânzile existente, pentru a-şi acoperi astfel o parte a găurilor din bilanţ.

Explicaţia:

Dobânda de politică monetară este rata la care o bancă centrală emite bani în economie, prin intermediul băncilor.

Teoria spune că o dobândă mică asigură lichiditate ridicată pe piaţă, reducând şomajul dar alimentând inflaţia. Dimpotrivă, pe măsură ce dobânda creşte, inflaţia se potoleşte dar banii încep să lipsească din economie, ceea ce duce la creşterea şomajului. Iar treaba băncii centrale este să ţină echilibrul din cele două pedale – de gaz şi de frână.

Există şi o raţiune secundară pentru a ţine dobânda sus, care la BNR este principală – astfel atragi plasamente externe şi împiedici deprecierea monedei. România are cea mai mare dobândă de politică monetară din regiune: 5,25%,. iar datele oficiale o justifică – şomaj mic, inflaţie mare. În realitate, acest echilibru este de cu totul altă natură.

O altă teorie spune că scăderea economică antrenează deflaţie iar creşterea economică antrenează inflaţie.

Însă atunci când o economie este complet dată peste cap, apare mutantul numit stagflaţie. Scădere sau stagnare economică însoţită de creştere a preţurilor, dar şi a şomajului.

Nimeni nu recunoaşte oficial, deşi semnele au început să se arate de câţiva ani. Însă acum se poate deja face un bilanţ multianual.

După vârful din 2008, economia s-a prăbuşit în 2009 (oficial cu 7,1%, dar probabil cu un procent format din două cifre, pe care INS n-a vrut sau n-a reuşit să-l măsoare), după care practic a stagnat până azi. În aceeaşi perioadă, inflaţia cumulată a fost de 24,5%. Deci în timp ce economia bălteşte pe fundul prăpastiei, puterea de cumpărare a scăzut cu un sfert. Ce s-a întâmplat cu diferenţa? A mers la stat, căruia i-a păstrat puterea de cumpărare neatinsă. Din acest motiv, cheltuielile şi încasările bugetare au continuat să crească, de multe ori chiar mai repede ca inflaţia.

Doar cifrele oficiale de „şomaj” par să nu confirme stagflaţia, însă asta doar pentru că trei milioane dintre şomerii României şi-au găsit de lucru în Spania sau Italia. Pentru economie, ei sunt la fel de absenţi. Iată o comparaţie care arată cum stau lucrurile de fapt: Spania raportează şomaj peste 27%, pe când România nici 7%. Chiar şi aşa, 17 milioane de spanioli au un job, adică 37% din populaţia totală.

După cele mai optimiste cifre, doar 5 milioane de români au un job, adică 26% din populaţia totală. Deci, cine are o problemă mai mare cu şomajul?

Şi cine are o problemă cu realitatea?

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *