EXITCARD

Polish-graph

Lucian Davidescu

Când ai doar un ciocan, vezi peste tot numai cuie

Pentru că sezonul panicii morale prilejuite de bac e mai torid ca niciodată, poate că e cazul să lungim puţin discuţia.

Ce s-a schimbat? Păi cam tot cei care până acum erau panicaţi de cât de mică e promovabilitatea se sperie acum că e prea mare (chestie adevărată, doar că din alte motive)

Motivul panicii morale este că subiectele ar fi prea “uşoare”. De-aia elevii „nu învaţă”, îşi iau diplome fără valoare, dau şpagă să se angajeze la stat unde sunt incompetenţi şi cer şpagă – în fine, un fel de infractori în devenire.

Ăsta e un simptom al unei gândiri reflexe şi totalitare care caută soluţii facile, după principiul „dacă ai doar un ciocan, vezi peste tot numai cuie”. Altfel, ar fi excelent dacă problema educaţiei s-ar rezolva aşa simplu – cu examene mai „grele”.

Pentru început, chestiunea trebuie ruptă în două.

O funcţie a bac-ului este filtrarea – aici chiar contează dificultatea subiectelor, mai exact a celor care asigură nota de trecere. Unii ar vrea să fie suficient de grele încât să-i lase pe dinafară pe cei care “n-au învăţat”, în speranţa că ăsta ar fi începutul adevăratei mari reforme în educaţie. Ei bine, motivaţia e greşită iar speranţa e falsă.

Cel mai important: şcoala trebuie să fie cinstită faţă de elevi şi de ea însăşi. Nu poţi să le spui elevilor “12 ani v-am taxat părinţii şi v-am dat note de trecere dar acum vine un examen mai al dracului şi vom pica jumătate dintre voi”. Dacă chiar sunt vai de capul lor, trebuia să fie lăsaţi repetenţi din timp, până “învăţau” sau abandonau.

Altfel, e de aşteptat un examen riguros şi corect dar care să nu lase pe dinafară mai mult de 10-20%, oricât de buni sau de proşti ar fi ei.

De ce? Sigur, diploma de bac e folosită şi pentru continuarea studiilor la fabrica-de-diplome-şi-mai-pompoase – dar e până la urmă problema angajatorilor (statul) să măsoare performanţele, nu doar să constate că o ştachetă formală a fost sau nu depăşită. Însă scopul principal este să asigure accesul la joburi de-a dreptul banale, motiv pentru care o barieră artificială nu ridică calitatea educaţiei ci doar provoacă şomaj şi frustrare. Dacă vrem să facem ceva pentru copiii ăştia, ar trebui să le furnizăm o educaţie utilă în cei 12 ani sau câţi apucă să facă, nu să le refuzăm o hârtie pentru că s-au dovedit “bâtă” la critică literară şi la ecuaţii de gradul doi.

Cealaltă funcţie a BAC-ului este departajarea. Aici, cât de greu sau uşor este testul contează mai puţin – ierarhia rămâne cam aceeaşi. Mai important este să nu se întâmple schimbări ale gradului de dificultate de la un an la altul, astfel încât notele să poată fi comparate corect şi între absolvenţi de vârste diferite.

Ce vedem în schimb? De exemplu, distribuţia normală, cu numele popular “curba lui Gauss”, sucită şi răsucită pe toate părţile, cu un avânt pseudoştiinţific demn de o cauză mai bună.

Curba cu pricina are reputaţia anecdotică de-a fi descoperit niscaiva fraude pe la diverse examene, lucru care are fix un sâmbure de adevăr.

Iar adevărul este că rezultatele de la un examen se aşează pe curba Gauss doar în una din două situaţii: absolut întâmplător sau dacă examenul a fost calibrat în mod expres în aşa fel încât să ducă la o astfel de distribuţie (în imagine vedem curba de după un bac polonez, care este extrem de bine-calibrat dar, după cum se vede, teribil de indulgent cu cei aflaţi aproape de linie şi cu promovabilitate >95%). Însă curba pusă peste orice, pe post de cristal magic, e doar pedanterie gratuită.

Ar fi poate mai util să clarificăm ce evaluăm. Pentru că de fapt sunt (cel puţin) trei chestii paralele.

Cel mai fidel este măsurată aşa-numita capacitate de-a da teste, antrenată cel mai bine prin ore de “meditaţii”. Principiul este simplu: ~Dacă meriţi şapte sau opt, studiem intensiv “materia de examen”, exersăm exact genul de subiecte şi aprofundăm cu sârg capcanele specifice astfel încât să iei peste 9~. Singur, acest fenomen ar da peste cap orice încercare de distribuţie normală. Pe celălalt versant al presupusei curbe Gauss, ~te luăm de la 3 şi te ducem la 5-6, dar ca să fii mai sigur, vezi cum te descurci cu comisia~.

Problema cu acest fenomen este că la final nu reflectă nici măcar puţinul pe care elevii chiar au reuşit să-l înveţe în şcoală. Mult mai apropiat de deja-sâcâitoarea curbă ar fi probabil intervalul 4-10 din notele obţinute pe parcurs. Dar asta tot nu face notele respective mai relevante.

“Performanţa” şcolii este mult mai jalnică. Aproape jumătate dintre elevi sunt analfabeţi funcţionali – ştiu să buchisească, dar asta nu le foloseşte la nimic (nu e vreun regres: dacă ne uităm la generaţiile de 30, 40, 50, 60, 70 de ani ponderea nu pare să scadă ci să tot crească. Cheia e să nu lăsăm cercul de cunoscuţi cu studii superioare să “polueze eşantionul” – 95% sunt în alte părţi). Din restul, nu toţi sunt în stare să articuleze un discurs public, să citească un contract, să facă un calcul de costuri sau să deseneze o hartă simplă.

Curba ar arăta în acest caz ca un tobogan, cu analfabeţii funcţionali îngrămădiţi pe scară şi restul răzleţi pe pantă.

Cine crede că s-a dat până la capăt cu succes, ar fi bine să-şi pună următoarea întrebare: “Oare ce îmi amintesc din ce am învăţat la şcoală şi încă mai are noimă?”

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *