EXITCARD

isarescu

Lucian Davidescu

Cum a ratat Mugur Isărescu ocazia să-l salveze pe Ceauşescu de la catastrofă

Zilele trecute, Lucian Isar a şters praful de pe un articol delicios semnat Mugur Isărescu, Institutul de Economie Mondială, 1985: “Tarile in curs de dezvoltare- jefuite de zeci de miliarde de dolari datorita inechitatilor din relatiile economice internationale”.

Pentru impresia artistică şi regulamentarele bezele trimise tovarăşului, merită să-l citiţi de la cap la coadă.

Dacă nu rezistaţi, ideea principală este că marile puteri economice cresc în detrimentul fostelor colonii cu ajutorul politicii cursului de schimb tare, care ieftineşte materiile prime şi a politicii dobânzilor înalte, care împovărează serviciul plăţilor externe.

Pentru cititorii mai tineri: Ceauşescu s-a împrumutat ieftin în anii ‘70 pentru a deschide fabrici noi, dar marfa rezultată nu a fost aşa bună cum a sperat, iar economia a ajuns în stare de faliment. La rândul lor, dobânzile au crescut, astfel că la începutul anuilor ‘80 România a declarat încetarea de plăţi. Planul de “redresare” a fost următorul: exportăm orice, chiar şi sub costuri, în schimb reducem la maximum numărul de calorii, kilowaţi/oră şi gigacalorii pentru populaţie. Articolul de faţă vine să explice mai pe ocolite cum de vină pentru foame, frig şi întuneric este capitalismul putred (care dăduse împrumuturile), nu iubitul conducător semianalfabet.

După principiul că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, patru ani mai târziu autorul a fost obligat să-şi citească articolul cu voce tare, de la coadă la cap, câte o literă pe zi – ceea ce continuă să facă şi în ziua de azi.

Iar revizia este aaaaamplă. Iată însă doar câteva puncte de maximă actualitate:

1. Ideea de bază, că o plutocraţie politico-bancară spoliază pe cine poate, era şi este în mare parte adevărată. (printre victime e inclusiv middle-class-ul din ţările dezvoltate şi oricum asta nu-l scuza cu nimic pe Ceauşescu, dar validitatea afirmaţiei nu poate fi respinsă cu totul). Ei bine, ideea asta nu prea am mai auzit-o.

2. Abia recent, guvernatorul BNR spunea aşa: „Nu suntem avocaţii bancilor. În orice stat de drept cei nemultumiţi se adresează instanţelor. În definitiv clauzele astea abuzive sau neabuzive sunt într-un contract pe care l-au semnat oamenii. Într-un stat de drept, când semnezi ceva, îţi asumi ceea ce ai semnat! Faptul că n-au înţeles sau n-au ştiut ce e acela risc valutar nu e un argument.”

Pentru a pune această intransigenţă justiţiară în contextul anului 1985, hai să reformulăm textul:
„Nu suntem avocaţii capitalismului. În relaţiile internaţionale, cei nemulţumiţi se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În definitiv, politicile ăstea, spoliatoare sau nespoliatoare, sunt într-un contract pe care l-a semnat Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În lumea diplomatică, când semnezi ceva îţi asumi ce-ai semnat! Faptul că n-a înţeles sau n-a ştiut ce e acela risc valutar nu e un argument”.

3. Sigur, poate că 28 de ani sunt o perioadă suficient de mare pentru ca o educaţie ideologizată şi un context constrângător să fie lăsate în urmă cu succes. Totuşi, ceva vicii de logică şi interpretare par să fi rămas.
a) Ideea că dreptul izvorăşte din semnătura privată e o abordare legitimă, care are meritele ei. Dar într-un “stat de drept”, că ne place sau nu, contează legea şi nu asumarea. Altfel, de exemplu, sclavia ar exista şi astăzi.
b) Asocierea discretă dintre clauzele abuzive şi riscul valutar este o petardă ieftină. Nimeni nu a acuzat băncile de clauze abuzive pentru că îşi cer rata în valută la cursul zilei.
c) Ulterior, echipa de comunicare a BNR a lămurit că trebuie amânată punerea în ordine a clauzelor abuzive până la simulări care să ia în calcul impactul asupra “stabilităţii financiare”. Aici devine foarte interesant şi merită o discuţie separată. Dacă clauzele michimaus au ajuns să pună în pericol stabilitatea financiară, înseamnă că BNR a dat-o în bară rău de tot. De ce?
Poate că sună cinic, dar regula tacită ar trebui să fie în cel mai rău caz următoarea: Băncile îşi asigură stabilitatea (adică inclusiv acoperirea eventualelor pierderi) şi profitabilitatea din diferenţa de dobândă. Dacă vor să-şi mai rotunjească profiturile din comisioane, mai mult sau mai puţin controversate, o fac pe răspunderea lor. În momentul în care o bancă licitează cu dobânzi care nu-i garantează supravieţuirea sperând că va compensa mai târziu din comisioane-surpriză, înseamnă că e imprudentă iar Banca Naţională e împuternicită să intervină. Din ce spune guvernatorul rezultă că imprudenţa s-a produs dar BNR n-a intervenit să o prevină ci doar să măture gunoiul sub preş.

4. Destul despre Fantoma Crăciunului Trecut şi a celui Prezent, să vedem ce învăţăminte tragem din toată povestea asta pentru Crăciunul Viitor.
Ei bine, ceea ce s-a întâmplat în anii ‘80 este pe cale să se repete întrucâtva. După mulţi ani cu dobânzi aproape de zero, Fed se pregăteşte de “taper”, adică de strângerea robinetului cu bani.

Asta ar însemna, măcar teoretic, exact lucrurile povestite sau contextualizate în articolul de acum 28 de ani: un dolar mai puternic, dobânzi mai mari, materii prime mai ieftine şi poate chiar falimentul finanţelor publice din unele ţări în curs de dezvoltare.
Şi apare întrabarea: cum va explica fostul cercetător al Institutului de Economie Mondială că şi-a pus semnătura pe un împrumut de 20 de miliarde de euro, care a dublat datoria publică cu o eficienţă chiar mai îndoielnică decât cea obţinută de Ceauşescu?

Faptul că n-a înţeles sau n-a ştiut ce e acela risc valutar nu e un argument.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *