EXITCARD

putin

Lucian Davidescu

Putin şi românii

Starving the beast

„Putin will fuck americans with their mothers” – aşa suna titlul unui comentariu de pe internetul anilor 1999-2000, când era deja clar cine îl va succeda pe Boris Elţân. Cam ăstea sunt şi acum aşteptările ruşilor care l-au ales, iar Putin încearcă să se ridice la înălţimea lor – chiar dacă pentru asta îi trebuie ceva mai multe mandate.

În cazul Crimeei, sunt înduioşătoare încercările de-a căuta argumentele de ordin etic împotriva Rusiei, într-o dispută care – fie că ne place sau nu – funcţionează după logica de clan. Vestul s-o fi detaşat la un moment dat din punctul ăsta de vedere, dar după recenta întoarcere a evului mediu – invazii pe motive dovedit fabricate, detenţie fără proces sau tortură aprobată legal – linia a devenit mult prea difuză.

La fel de înduioşătoare este şi încercarea de-a demonta comparaţia cu Kosovo – pentru că ea funcţionează tot în favoarea Rusiei. Acolo a fost o escaladare (până la nivelul la care în sfârşit a fost respectat un drept legitim la autodeterminare, dar asta e altă discuţie) faţă de cutumele de drept internaţional, dar „doar de data asta”. Invazia din Crimeea este evident o escaladare teribilă faţă de Kosovo, însă exact asta îşi arogă acum Rusia – dreptul de-a ridica mizele la rândul ei. Şi în oricare caz îşi atinge scopul.

Probabil că ocupaţia Crimeei se putea face şi fără intervenţie directă, după metoda patentată fără greş până acum – separare de-facto, guvern-marionetă. S-ar fi creat un scenariu tip Kosovo, însă Ucraina ar fi avut ocazia să-şi amputeze voluntar teritoriul secesionist ca să îşi vadă mai departe de propriile interese. Aşa, însă, se naşte un conflict teritorial clasic, între două puteri vecine, care printre altele e de natură să nu permită aderarea Ucrainei la NATO. Punct lovit.

Între timp, a mai şi demonstrat „noile capabilităţi ale armatei ruse”. După cum au decurs „luptele”, probabil că nu s-a referit la cele tehnice, ci la pasul de marş.

 

Pentru România nu-i vreo mare dilemă în ce barcă se află. Logica de clan şi-a asumat-o oricum, atunci când a participat şi la invazia pe motive fabricate, şi – din ce s-a aflat până acum – la programul de tortură.

De data asta este în joc chiar propria integritate – doar apartenenţa la NATO îl ţine pe Putin de la o eventuală incursiune, iar mici tatonări pe-ici-pe-colo, pentru a testa nivelul de reacţie, au început deja să apară. Chiar dacă acum poate părea o nebunie (nu aşa părea şi invazia Crimeei?), agresarea unui stat NATO – eventual tot într-o manieră graduală, fără însemne militare etc., astfel încât să nu atragă represalii directe – ar fi un punct bun de bifat pe agenda lui Putin de-a castra alianţa, de-a-i lărgi breşele şi specula slăbiciunile până la punctul în care devine irelevantă.

Cum militar nu contribuie cu aproape nimic la apărarea NATO, toate aşteptările se îndreaptă către resurse – mai exact, exploatarea gazelor de şist în ritm accelerat, pentru a înlocui dependenţa de Gazprom – mărind astfel capacitatea de reacţie a UE şi tăiându-i Rusiei un robinet de bani. Acum, există şi o tintă explicită – fără Gazprom în 90 de zile. Spuneam într-un articol de anul trecut că strategia asta este ambiţioasă şi riscantă, că România ar trebui să ştie exact de ce ar marşa sau altfel să stea deoparte. Acum însă riscul s-a produs, deci zarurile sunt aruncate.

Strategia „starving the beast” presupune cel puţin două lucruri din partea României. Să treacă în plan secund preocuparea pentru mediu, acceptând acum o tehnologie care încă nu s-a maturizat complet, respectiv să îşi sacrifice strategia energetică pe termen lung, care ar fi recomandat exploatarea graduală a gazelor de şist, în favoarea unei tactici hei-rup: cât mai mult, cât mai repede.

 

Dar chiar şi dacă o astfel de politică este adoptată, asta nu justifică în nici un fel genul de abuzuri care s-au petrecut până acum (ba chiar dimpotrivă – incompetenţa Chevron şi brutalitatea statului poliţienesc au făcut ca exploatarea de la Pungeşti să nu se întâmple). Comunităţile trebuie să îşi păstreze dreptul suveran de-a refuza exploatarea pe teritoriul lor, de-a primi întreaga redevenţă şi orice altceva cer în plus în caz că acceptă, de-a obţine garanţii explicite (cash) şi implicite (legi). Pe lângă că aşa-i democratic, este probabil şi mult mai eficient.

Este doar un caz particular, însă versiuni ale sale sunt peste tot – la periferia unei zone de conflict există mereu tentaţia unor regimuri mai autoritare, a suspendării drepturilor în favoarea unei iluzorii eficacităţi marţiale. De fapt, Asta s-a văzut deja şi până acum, mafioţii noi i-au măturat pe cei vechi cu mâna serviciilor şi justiţiei, „stat de drept” şi „nu e bine domnu` chestor” înseamnă cam tot aia iar cine se atinge de puşculiţa oastei-de-strânsură, girată de la nivel de fost ambasador, doarme la zdup.

Totuşi, nu pentru asta am intrat în NATO şi UE, iar uriaşa sarcină a României este să-şi conolideze democraţia şi statul de drept autentic exact în timp ce combate, atât cât poate, „noile capabilităţi” ale lui Putin.

EXITCARD

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *