Riscograma

Putin şi românii

Starving the beast

„Putin will fuck americans with their mothers” – aşa suna titlul unui comentariu de pe internetul anilor 1999-2000, când era deja clar cine îl va succeda pe Boris Elţân. Cam ăstea sunt şi acum aşteptările ruşilor care l-au ales, iar Putin încearcă să se ridice la înălţimea lor – chiar dacă pentru asta îi trebuie ceva mai multe mandate.

În cazul Crimeei, sunt înduioşătoare încercările de-a căuta argumentele de ordin etic împotriva Rusiei, într-o dispută care – fie că ne place sau nu – funcţionează după logica de clan. Vestul s-o fi detaşat la un moment dat din punctul ăsta de vedere, dar după recenta întoarcere a evului mediu – invazii pe motive dovedit fabricate, detenţie fără proces sau tortură aprobată legal – linia a devenit mult prea difuză.

La fel de înduioşătoare este şi încercarea de-a demonta comparaţia cu Kosovo – pentru că ea funcţionează tot în favoarea Rusiei. Acolo a fost o escaladare (până la nivelul la care în sfârşit a fost respectat un drept legitim la autodeterminare, dar asta e altă discuţie) faţă de cutumele de drept internaţional, dar „doar de data asta”. Invazia din Crimeea este evident o escaladare teribilă faţă de Kosovo, însă exact asta îşi arogă acum Rusia – dreptul de-a ridica mizele la rândul ei. Şi în oricare caz îşi atinge scopul.

Probabil că ocupaţia Crimeei se putea face şi fără intervenţie directă, după metoda patentată fără greş până acum – separare de-facto, guvern-marionetă. S-ar fi creat un scenariu tip Kosovo, însă Ucraina ar fi avut ocazia să-şi amputeze voluntar teritoriul secesionist ca să îşi vadă mai departe de propriile interese. Aşa, însă, se naşte un conflict teritorial clasic, între două puteri vecine, care printre altele e de natură să nu permită aderarea Ucrainei la NATO. Punct lovit.

Între timp, a mai şi demonstrat „noile capabilităţi ale armatei ruse”. După cum au decurs „luptele”, probabil că nu s-a referit la cele tehnice, ci la pasul de marş.

 

Pentru România nu-i vreo mare dilemă în ce barcă se află. Logica de clan şi-a asumat-o oricum, atunci când a participat şi la invazia pe motive fabricate, şi – din ce s-a aflat până acum – la programul de tortură. De data asta este în joc chiar propria integritate – doar apartenenţa la NATO îl ţine pe Putin de la o eventuală incursiune, iar mici tatonări pe-ici-pe-colo, pentru a testa nivelul de reacţie, au început deja să apară. Chiar dacă acum poate părea o nebunie (nu aşa părea şi invazia Crimeei?), agresarea unui stat NATO – eventual tot într-o manieră graduală, fără însemne militare etc., astfel încât să nu atragă represalii directe – ar fi un punct bun de bifat pe agenda lui Putin de-a castra alianţa, de-a-i lărgi breşele şi specula slăbiciunile până la punctul în care devine irelevantă.

Cum militar nu contribuie cu aproape nimic la apărarea NATO, toate aşteptările se îndreaptă către resurse – mai exact, exploatarea gazelor de şist în ritm accelerat, pentru a înlocui dependenţa de Gazprom – mărind astfel capacitatea de reacţie a UE şi tăiându-i Rusiei un robinet de bani. Acum, există şi o tintă explicită – fără Gazprom în 90 de zile. Spuneam într-un articol de anul trecut că strategia asta este ambiţioasă şi riscantă, că România ar trebui să ştie exact de ce ar marşa sau altfel să stea deoparte. Acum însă riscul s-a produs, deci zarurile sunt aruncate.

Strategia „starving the beast” presupune cel puţin două lucruri din partea României. Să treacă în plan secund preocuparea pentru mediu, acceptând acum o tehnologie care încă nu s-a maturizat complet, respectiv să îşi sacrifice strategia energetică pe termen lung, care ar fi recomandat exploatarea graduală a gazelor de şist, în favoarea unei tactici hei-rup: cât mai mult, cât mai repede.

 

Dar chiar şi dacă o astfel de politică este adoptată, asta nu justifică în nici un fel genul de abuzuri care s-au petrecut până acum (ba chiar dimpotrivă – incompetenţa Chevron şi brutalitatea statului poliţienesc au făcut ca exploatarea de la Pungeşti să nu se întâmple). Comunităţile trebuie să îşi păstreze dreptul suveran de-a refuza exploatarea pe teritoriul lor, de-a primi întreaga redevenţă şi orice altceva cer în plus în caz că acceptă, de-a obţine garanţii explicite (cash) şi implicite (legi). Pe lângă că aşa-i democratic, este probabil şi mult mai eficient.

Este doar un caz particular, însă versiuni ale sale sunt peste tot – la periferia unei zone de conflict există mereu tentaţia unor regimuri mai autoritare, a suspendării drepturilor în favoarea unei iluzorii eficacităţi marţiale. De fapt, Asta s-a văzut deja şi până acum, mafioţii noi i-au măturat pe cei vechi cu mâna serviciilor şi justiţiei, „stat de drept” şi „nu e bine domnu` chestor” înseamnă cam tot aia iar cine se atinge de puşculiţa oastei-de-strânsură, girată de la nivel de fost ambasador, doarme la zdup. Totuşi, nu pentru asta am intrat în NATO şi UE, iar uriaşa sarcină a României este să-şi conolideze democraţia şi statul de drept autentic exact în timp ce combate, atât cât poate, „noile capabilităţi” ale lui Putin.

Lucian Davidescu
EXITCARD